Note de jurnal 2014
Tractatus Teologico-Politicus
1 Ianuarie
Un Tractatus teologico politic ar fi realmente interesant în aceasta vreme. Fara a fi vorba de o “criza” în sens tradiţional, cine a fost martorul ultimei jumataţi de veac îsi poate pune problema: de ce si cum s-a ajuns sa se vorbeasca despre istorie si sensul istoriei?
Treptat, a devenit clar ca, un anumit sens al istoriei deriva din “temporalitatea” cu care aceasta a fost încarcata de mitologia iudeo-crestina a alungarii din rai.
Heidegger care si-a început cariera studiind teologia, se preface ca nu stie de unde i-a venit ideea legaturii dintre fiinţa si timp.
2 Ianuarie
“Evaluarea” psihologica a datelor sensibile, conduse spre “centru” de simţul comun si imaginar, a fost conceputa înca de stoici. Astfel încât scolastica o avea la îndemâna în structura simţului intern când Avicena i-a conferit forta intenţionalitaţii.
În zilele noastre, un nou Hegel ar argumenta ca aparenta revoluţie ce a introdus-o Descartes prin accentuarea simţului extern spaţial-geometric, a fost un joc dialectic necesar pentru ca Husserl, invocându-l pe Brentano - si deci pe Avicena - sa asigure un statut special temporalitaţii simţului intern. De care sa faca uz si abuz apoi Heidegger cu a sa prezenţa a fiinţarii la prezentul ce-i mijloceste, fenomenologic, accesul la sensul fiinţei. La comprehensiunea acesteia.
Dar acest nou Hegel ar ramâne deconcentrat în faţa actualei explozii a hipernavei umane.
3 Ianuarie
Delirul, e ca o drama. Delirantul cade în rolul principal dintr-un scenariu pe care îl si scrie (fara sa vrea) si pe care îl joaca (involuntar).
El urca pe scena implicând diversi actori si spectatori, nici totalmente reali nici indiscutabil fictivi.
Tulburarile dispoziţionale – mania/depresia – sunt ca sarbatoarea si doliul, ritualizate însa. Ceva ce vine din biologie si salta în socio-cultura sacralizata.
Schizofrenia e ca si poezia, ca si gândul matematic si filosofic, toate la un loc....dar fara dragoste.
*
* *
Trecând azi pe lânga fosta fabrica de dulciuri Kandia, de mulţi ani în ruina, îţi vine în minte marxist-hegeliana trimitere la Heraclit: lupta contrariilor. Concurenţa (capitalista) face parte din scenariu. Dupa 1990, s-au “cumparat” toate intreprinderile pentru ca sub protecţia proprietaţii, sa nu mai funcţioneze concurenţial. Azi nu se mai vorbeste despre Heraclit/Hegel/Marx. Ruinele fabricii Kandia, ce a funcţionat un secol pe aceasta strada, le vad însa zilnic.
4 Ianuarie
|
Prognosticele pe 2014 indica o revenire semnificativa pe scena internaţionala a Japoniei.
Si asta, dupa catastrofa ei nucleara. E îmbucurator cum Destinul are grija de popoarele care stiu sa îsi pastreze rafinamentul alaturi de forţa din adâncuri a ritualulilor, nestridenta la suprafaţa. Franţa le-a pierdut pe amândoua în sec.XVIII, odata cu misiunea lui La Fayette.
*
* *
Husserl a fost poate necesar în sec.XX, pentru a ne putea da seama, prin contrast, ca subiectivitatea constiinţei e la crepuscul, ca filozofarea e în cele din urma o chestiune omeneasca – care fara adâncimea instanţei lui Dumnezeu se topeste – si ca e anacronic sa te ocupi de percepţie, când totul se arata a fi un lanţ de probleme angrenate în proiectul unei misterioase deveniri, patronata de Evoluţia Creatoare.
8 Ianuarie
La Bucuresti s-a deschis, nu demult, Institutul Confucius. Desigur, în cadrul expansiunii actuale a Chinei, probabil instituţii similare sunt în toate capitalele si marile centre universitare ale lumii.
În actuala vreme a postmodernitaţii, când modelul cultural al Europei si-a încheiat proiectul, ascensiunea economica si odata cu aceasta si de prestigiu cultural a Chinei, Indiei – si cine stie, a unui Islam pe care nu îl cunoastem suficient – face ca orice doctrina a unui vid spiritual sa nu fie sutenabila. Desigur, s-a terminat timpul istoric al alungarii din Paradisul la care visa Cioran. Dar cine ar putea susţine ca acest proiect acum consumat, avea dreptul sa pretinda monopolul deschiderii omului întru transcendenţa?
Înţelepciunea lui Heidegger a fost de a accepta posibila retragere în ocultaţie a problematicii fiinţei ca fiinţa. Dar daca ea va reapare, pe ce “fuziune de orizonturi” (ale “temporalitaţilor de sens”) se va proiecta oare?
*
* *
Modernitatea Occidentalului si-a încheiat istoria politica oarescum linistit la sfârsitul anilor 80 ai secolului trecut, lichidând razboiul rece si pericolul catastrofei nucleare.
Plina de entuziasm, lumea a uitat atunci de comentariile lui Toffler – din cartea “Razboi si antirazboi”, publicata în 1993 – legata de perenitatea micilor conflicte. Asa ca priveste azi cam nedumerita zilnicele atentate sinucigase cu bombe în care mor nenumaraţi copii si oameni nevinovaţi, interminabile acţiuni militare zonale, si uriasul comerţ cladestin cu arme.
Motto-ul carţii lui Toffler este un citat din Troţki: “S-ar putea sa nu te intereseze razboiul, (nu-i nimic) tu îl interesezi pe el”.
Cum va arata oare opera unui Grotius post modern?
22 Ianuarie
Miscarile sociale populare par în prezent mai ample decât în urma cu 40 ani, când ele erau înregistrate si comentate zilnic de oficialii comunismului, ca semn al intrarii în putrefacţie a capitalismului imperialist muribund, pe care de descompunere.
Cine si cum, sub ce ideologie, sa le mai comenteze si interpreteze acum, global, la scara planetara?
24 Ianuarie
Grecii au deschis o cutie a Pandorei odata cu gândirea lor filosofica. De aceea, s-au temut tot timpul de hybris, de la Heraclit la Aristotel, încercând sa cultive “propon-ul”.
N-au reusit decât sa pregateasca crestinismul triontic, prin sceptici si stoici, scapând astfel de angoase. Dar ocazionând excesele mistice ale acestuia si punând temeliile modernitaţii Europei.
Azi, în plin postmodernism, Confucius îsi înalţa calea sa de mijloc, fara sa trimita la nici un zeu obscur sau crucificat.
25 Ianuarie
Cum a strabatut comunismul, ca o pandemie sec.XX. Era cel mai periculos dintre totalitarismele ce anunţau sfârsitul modernitaţii, caci avea în spate toata forţa ideologica a evoluţionismului sec.XIX, sprijinit pe umerii filozofiei devenirii spiritului a lui Hegel.
Pâna la urma s-a prabusit în însasi propriul sau suc, odata cu fundamentele sale. Nu l-a învins democraţia, care în ziua triumfului nu a stiut decât sa se închine globalizarii pe care noua tehnologie a logosului a eclozat-o, ci legile unei deveniri mai subtile, a carei cheie va urma s-o descifram.
Guernica, celebra pictura a comunistului Picaso, e calchiata dupa “Batalia de la Anghinari” a lui Leonardo Da Vinci.
31 Ianuarie
Începutul de an se încheie în haos aparent. Oricum, nu e pace sub maslini. Siria, Iranul, Egiptul, Orientul Mijlociu, Africa....Jihadul în floare.
Europa aproape ca nu se aduna, îi trebuie un pretext exterior. SUA revine la izolaţionism.
Politicii internaţionale îi cam lipseste lupta împotriva comunismului. Trebuie sa inventeze ceva.
8 Februarie
Rusia, asa cum poate fi perceputa plenar la deschiderea Jocurilor Olimpice, ramâne diferita de civilizaţia occidentala. E ceva vital si crud, la fel ca pe vremea Baletului Rus a lui Djaghidev din Parisul începutului sec.XX. Aceeasi e stralucirea culorilor ce le etaleaza acum: rosu nu e chiar rosu, albastrul azuriu e un altfel de albastru, iar albul.....albul parca nu e...
China, având o cultura milenara cu o continuitate ca niciuna alta pe planeta, si-a putut permite organizarea unor Jocuri Olimpice care la suprafaţa au mimat cultura occidentala, lustruita. Rusia nu poate asa ceva.
Occidentalismul a devenit, indiscutabil, limbajul oficial al lumii.Dar nu si conţinutul ei. Viitorul e pasionant caci se arata plin de surprize.
20 Februarie
În prezent, de fapt în ultimul timp, tot mai mult în ultimul secol, totul se face excelent de oamenii competenţi pe bucaţica lor. Vorba lui Ford si a lui Charles Chaplin: oameni de profesie pentru fiecare miscare.
Sportul a încetat sa fie un hobby, o distracţie, un antrenament pseudomascat al competitorilor. El se face de catre sportivi de profesie.
Marxismul lui Lenin a inventat “revoluţionarul de profesie”.
Postcapitalismul actual a dat si el nastere “intelectualului de profesie”.
22 Februarie
Eliade si Kievul rascoalei.
Baricada a fost un simbol al luptei maselor urbane oprimate din Europa, împotriva dictaturii celor ce deţineau puterea.
O pictura ce se refera la Parisul anului 1848, ne înfaţiseaza un revoluţionar cu joben, papillion si pusca, ce depaseste o baricada însoţit de un copil.
Drept consecinţa, Napoleon al III lea l-a însarcinat pe Baronul Haussman sa sistematizeze un Paris al bulevardelor largi, în care baricadele sa nu mai fie posibile.
În 2014, în piaţa din mijlocul Kievului, noii revoluţionari îsi fac baricade, nu din care rasturnate, ci zidite temeinic cu caramida.
Sa nu îl uitam deci pe Eliade si “simbolismul centrului” pe care el l-a comentat. Limitarea unui oras nu o constituie zidurile fizice ci limenul tras prin brazde de plug. Iar piaţa din centrul orasului, este însasi inima sa. Simbolul ca “suntem aici”, în inima cetaţii are trainicia bazaltului.
Dar, “suntem aici” se instituie nu prin piatra ci prin logos. Vorba lui Heraclit: “sa ne luptam pentru legile cetaţii mai mult chiar decât pentru zidurile sale”.
Deci: care e logosul baricadei din mijlocul Kievului?
*
* *
La Jocurile Olimpice de iarna nu este nici o proba calda sufleteste, sau fierbinte, ca fotbalul. Aproape toate sunt probe solitare iar la hochei jucatorii care marcheaza un gol, ies din joc. Nu au cum sa se îmbraţiseze, asa înfofoliţi cum sunt.
La Soci totul e mare si bine facut, dar....nu sunt destui brazi, nu vezi padurile si luminisurile prin care sa alerge schiori, sa se bucure, sa te încalzeasaca cu zâmbetul lor.
23 Februarie
Jocurile Olimpice de la Soci se încheie cu un spectacol magnific si semnificativ. Culorile vii ale întregii Olimpiade, azurul si rosul purpuriu, au adus la lumina aceeasi Rusie vitala si culturala, careia îi este imposibil sa adopte stilul democratic anglosaxon. Dar oare nu e vorba doar de Rusia. Lumea evita cu civilizaţie sa discute de faptul ca modelul britanic nu a împregnat de fapt nici Europa decât la suprafaţa. Germanii doar în ultimii 50 ani. Iar italienii si mediteranienii îi accepta glazura, continuându-si stilul lor teatral si temperamental. Pe francezi i-a salvat de ochii lumii De Gaulle. SUA e campioana declarata a drepturilor omului susţinând în acelasi timp cele mai multe razboaie nedeclarate (ce ar fi zis Grotius?) si omorând cu dezinvoltura si pe faţa oameni nejudecaţi, pe care îi secera din drone. Retorica drepturilor omului e necesara pentru piaţa publica, pentru ca lumea sa sa nu fie atenta la controalele mai subtile. Oricum, Rusia nu exceleaza la drepturile omului asa cum sunt ele oficial declarate. În ultimul timp ea cam spune însa clar ce are de gând sa faca, ce face si de ce face. Desigur, în afara de cele ce le face fara ca sa le spuna sau fara ca sa le stim.
24 Februarie
La Kiev se încearca formarea unui guvern care urmeaza sa treaca întâi prin eroica piaţa Maidan pentru a primi binecuvântarea; si care va merge de abia dupa aceea înParlament pentru votul de încredere.....Democraţie ca la marginea Europei, aplaudata de Europa.
*
* *
28 Februarie
Civilizaţia Europei s-a dezvoltat, firesc, odata cu ecloziunea oraselor dupa anul 1000, culminând cu înflorirea burgurilor Renasterii. La fel a fost pe vremea greco romanilor, a sumerienilor si egiptenilor, în lumea chineza si indiana. Când Alexandru Machedon ajunge în India, întâlneste o puzderie de orase înfloritoare. Când în sec.XVIII Spatarul Milescu strabate China, i se pare ca trece din oras în oras. Si la fel Marco Polo, cu 500 ani înainte înaintea lui. Omenirea culturala s-a organizat, dupa neolitic, sedentar, în jurul oraselor ce priveau spre cer.
Cum va fi în aceasta lume postmoderna, care dizolva orasele?
10 Martie
Geopolitica ramâne pe poziţie si la începutul lumii postmoderne, chiar daca altfel decât pe vremea lui Petru cel Mare, ce îsi dorea o iesire la Marea Baltica. Rusia ramâne “beton armat” în cazul Crimeii, ancorata ferm în porturi maritime, ca avanposturi pentru întiderea sa euroasiatica. Iar “atlanticii” se menţin maritimi. Câti zei nu sunt, oare, înca activi în Eurasia, în China, India, Japonia s.a.m.d., alaturi de acest tradiţionalist zeu triontic al Bizantului, mutat “în cel de al treilea Rîm”.
11 Martie
Rusia si rusofilii acţioneaza prompt: recunosc independenţa republicii autonome Crimeea si trec la alipirea ei la Rusia. Europa ramâne consecventa democraţiei, cu tradiţionala sa lentoare în reacţie. Legându-se tot mai tare de Asia, Rusia se leaga de un viitor misterios, în jurul caruia cocheteaza si SUA. Ce mistere mai ascunde însa, oare, Europa?....invadata de imigraţia afro islamica?
14 Martie
Europa s-a nascut când Alexandru a taiat nodul gordian. Acum, nodul asiatic s-a refacut. Are oare viitor ca cineva sa îl taie din nou? Mai are oare sens conceptul de viitor, care s-a nascut la nu multa vreme dupa acel eveniment?
15 Martie
Straniu. Hegel nu a fost apreciat cu seriozitate decât de trei gânditori totalmente diferiţi. Marx, pentru a deschide un viitor nou omenirii. Eliade, pentru a explica cum proiectul iudeo crestin a prezenţei lu Dumnezeu în istorie s-a încheiat odata cu Fenomenologia Spiritului. Si Noica, ce muta devenirea într-o Deveninţa arhetipala, ce pare ontologic mai profunda si decât mistica neoplatoniciana a lui Pseudo Dionisie Areopagitul.
*
* *
16 Martie
În vremea acestei crize a Crimeei, agenţiile occidentale de presa prezinta imagini din Rusia doar însoţite de steaguri rosii cu secera si ciocanul pe ele, iar în fundal statuia lui Lenin.
Cât adevar si câta propaganda e în aceasta. Ce înseamna oare conservatorismul adâncit a lui Putin, care-l invoca pe filosoful crestin Berdeaev?
17 Martie
Argentina protesteaza faţa de faptul ca Israelul se lauda ca i-a lichidat pe atentatorii împotriva ambasadei ei de la Buenos Aires “fara judecata” în instanţa. Dar nu a protestat faţa de cei lichidaţi de dronele SUA sau de acţiunea de ucidere – “nu prindere, ci ucidere” comenteaza raspicat comentatorul american – a lui Bin Laden.
*
* *
E ceva misterios divin în viaţa fiecarui om, subliniaza Biserica Catolica opunându-se avortului....Dar, sufletul, divin în esenţa sa, întra în embrion la o anumita vârsta a acestuia. Când o fi intrat el în om în general, de-a lungul antropogenezei? În urma cu 500.000 ani? ...în urma cu 150.000 ani, cu 30.000 ani?....cu 3.000 ani?
18 Martie
Am doua amintiri (poate aproximative) despre problema “adevarului”. În Cartea Rosie a lui Mao Ze Dun scria: “Sa nu uitam ca adevarul sta în ţeava pustii”.
Iar într-una din consideraţiile sale inactuale, Nietzsche se întreaba: “Vrem sa stim adevarul?....dar chiar vrem sa îl stim? De ce am vrea sa îl stim de-adevaratelea?!”
19 Martie
Interesant, foarte interesant!....La prima vedere pare foarte simplu: viitorul nu poate fi alaturi de aceasta Rusie care face cu forţa anexiuni teritoriale si proclama toata situaţia ceremonios, cu fastul si ritualul specific unei puteri totalitare, printr-un eveniment desfasurat în luxosul palat baroc din sala mare a Kremlinului. Dar tocmai în aceasta claritate a situaţiei, totalmente retrograda, sta misterul. Cu prea mare ostentaţie Moscova se afirma rigid tradiţionalista, fara nici o înţelegere faţa de dinamica spontaneitaţii si descentralizarii postmoderne. Nu poţi fi decât suspicios faţa de stilul în care Putin obliga umanitatea actuala a mass mediei sa îl asimileze ca urmas al lui Lenin. Ce e oare în spatele acestui spectacol, a acestei farse?!!
Sa vedem peste cinci ani.
13 Aprilie
Alaturi de ridicolii utopisti ai sec.XVIII de talia lui Fourier pe care-i desfiinţeaza Cioran în Istorie si Utopie, ar putea fi plasat si Kant cu al sau Discurs despre Pacea Eterna.
Acest òpus e desigur una din raţiunile dezlanţuirii nebunesti a lui Hegel, a nelinistitei lucrari a opusilor, coflictelor, antitezelor ce se opun tezelor întru “Aufhebung” ca susţinând Fenomenologia Spiritului, în devenirea sa istorica.
Doar dupa aceste doua hybrisuri se poate reveni la calma înţelepciune a lui Heraclit: “Lumea e un foc vesnic viu ce de la sine se aprinde si de la sine se stinge”.....Rusia si Ucraina, Israelul si Orientul Mijlociu, Siria si democraţia actuala a Egiptului, Africa Centrala, Oceanul din jurul Chinei, Japoniei .........Pacea eterna.....Fenomenologia Spiritului...
*
* *
Pelerinajele în Ţara Sfânta si la Mormântul Sfânt aveau rost major în vremea Cruciadelor, când peripeţiile lumesti ale lui Isus erau traite în imaginar. Caci, la faţa locului, pelerinii nu vedeau nimic altceva decât ceea ce stiusera si vazusera de acasa.
Actualele pelerinaje turistice beneficiaza însa de locuri precise si bine delimitate în lumea reala, care indica toposul teofanilor lui Cristos. Poţi deci vedea si fotografia maslinii din gradina maslinilor, poţi coborâ – foarte anevoios – în grota în care a fost pus Lazar cel mort (si din care iese cu greu orice om viu) iar pe marginea lacului Tiberiada servesti o masa de peste la un restaurant modest, în amintirea lui Petru, ce nu a putut umbla pe valuri.
16 Aprilie
Alain Besançon considera comunismul lui Lenin o gnoza moderna, la decantarea careia a colaborat întreaga intelighentie rusa a secolului XIX. Trimiterea la Marx si Engels ar fi doar învelisul exterior, un argument pentru reafirmarea gnozei în modernitate.
Totusi, modernitatea Europei si-a spus atunci cuvântul si prin sugestia totalitarismului ce controleaza cetaţeanul la infinit, idee pe care – dupa Foucault – a elaborat-o meticulos în întreg secolul XVIII-lea, tocmai aceasta cultura europeana.
Ce s-a ales de comunismul lui Lenin în epoca postmoderna?
În Revoluţia Rusa trebuie sa fi fost ceva mai mult decât gnoza si marxismul, ceva pe care-l evoca cutremurat Cioran în Istorie si Utopie când priveste catre neobarbarii ce navalesc peste ruinele Europei.
*
* *
Cine merge azi în pelerinaj prin Ţara Sfânta, poate constata toleranţa binevoitoare cu care evreii îi accepta pe acesti crestini ce vin sa se închine Dumnezeului lor ce a coborât în istorie. Dumnezeu care, în bisericile ortodoxe din aceasta zona e condus pe Golgota de soldaţi romani cu sandale si cu suliţe, bocit de femei în cor.
În Palestina actuala crestinismul e lasat în voia lui, ca o relicva muzeala, amestecata cu palestinienii din jur.
Pe când Dumnezeul Torei!!!....
*
* *
Cel mai fascinant loc din Ţara Sfânta e Marea Moarta, care ţi se impune ca Centrul Lumii.
Totul e aici încremenit. Marea e mare, deci apa, în care intri însa cu greu data fiind uriasa concentrare salina. Desertul muntos se contopeste cu cerul învaluind aceasta pseudoapa, în indistincţia haosului, a nimicului, a absolutului.
Un imens Nimic confuz te înconjoara.
Mintea îţi aminteste însa ca în apropiere a fost manastirea essenienilor si nu departe se afla muntele pe care au luptat pâna la ultimul, evreii, în rascoala lor contra romanilor din anii 70.
Începuturile timpului......
19 Aprilie
Întemeietorul stiinţei moderne e indiscutabil Luther, cel puţin în doua din aspectele esenţiale:
- Obiectivitatea necesara observarii exacte si experimentarii, nu e posibila fara polul subiectivitaţii constiinţei. Ori, prin Gewissen, Luther a fundamentat constiinţa de sine subiectiva, “perspectiva persoanei întâi”. Si astfel nu doar a aprofundat Augustinismul ci a deschis si “perspectiva persoanei a treia”, obiectivanta.
Viziunea statistica asupra cauzalitaţii e blocata, daca aceasta e privita liniar. Dezvaluind orizontul arbitrariului lui Dumnezeu, Luther a iluminat o alta cauzalitate decât cea care deriva din Aristotel.
Ca sa nu mai punem la socoteala ca, importanţa pe care i-a acordat-o Luther Diavolului, a deschis zavoarele navalirii ideii indiano arabe a cifrei zero în matematicile Europei!...
Pecetea stiinţei contemporane a fost astfel pusa.
*
* *
Când Petru cel Mare a cautat o cale de iesire a Rusiei în lume, nu a avut la dispoziţie decât marea din Nord, pe care, prima civilizaţie majora ce putea fi întâlnita, era reformata Olanda. Si astfel, la Sankt Petersburg, bisericile oficiale au ajuns sa aibe flesa neortodoxa, contrastând teribil cu cepele bisericii lui Ivan cel Groaznic din Moscova. Sageata se înalţa si deasupra catedralei din Citadela Petropavlovsk, unde sunt înmormântaţi toţi ţarii. Flesa aceasta a impregnat si cladirile civile ale capitalei, tronând ca turn al superbei Amiralitaţi.
Partea a doua a povestii începe când, dupa Razboi, Stalin trece la reconstrucţia Moscovei cu câteva imense cladiri laice, care, arhitectonic cresc în trepte, încheindu-si înalţarea cu sageata Amiralitaţii din Leningrad, deci cu flesa olandeza. Model cu care s-au procopsit în anii urmatori mai toate capitalele Lagarului comunist.
Pe nebanuite cai umbla feţele lui Dumnezeu prin lume....
20 Aprilie
În acest an de graţie 2014, când toata crestinatatea a ajuns în sfârsit sa-si sarbatoreasca în aceeasi zi învierea lui Hristos în vremea când mustele au început sa bâzâie iar rasaritul Europei se agita în continuare belicos, gândul ţi-l poate fura viclenia istoriei pe care o invoca Hegel în Fenomenologia Spiritului.
Si cine stie daca reasezarea faţa în faţa cu Rusia, la fel ca pe vremea razboiului rece, cu tendinţa de a se reorganiza blocul atlantic în faţa blocului continental, nu va fi un moment de reculegere pentru molesita civilizaţie occidentala. Ea ţine înca în mâna toate atuurile diferenţierii istorice pe care a instituit-o modernitatea si postmodernitatea. Îi trebuie doar o palma, ca sa-si revina din lasitudinea neimplicarii.
Dar oare cu ce zei în spate vor porni: înapoi?, înainte?...împreuna, cu toţii.....încotro?....
8 Mai
Papa se întâlneste cu Secretarul General ONU si vor discuta inclusiv despre problema avortului. “Viaţa omului e sfânta de la începutul la sfârsitul ei” subliniaza Biserica Catolica, co-reprezentanta lumeasca, în politica, a crestinismului.
Dar viaţa e o caracteristica a biologiei, evidenta mai ales în zoologie. Aristotel credea ca omul are în plus faţa de psihismul animalului doar “nous-ul”. Cuvântul “Zoe” pe care-l foloseste Isus când spune “Eu sunt Viaţa......” are un sens adânc, din el derivând si numele lui Zeus.
A fost nevoie de un Dumnezeu plasat în inima Logosului care sa faca lumea prin decrete verbale si pe om cu însasi mâinile sale, însufleţindu-l cu propria-i suflare, pentru a ajunge la acest suflet sfânt, negrecesc.
Dar daca acest Dumnezeu se retrage în Deitate?
Cum va mai pleda Curia Papala pentru sfinţenia omului, a trupului si a sufletului sau?
4 Iulie
În luna ce a trecut s-a putut vedea cum Presedintele Israelului si cel al Autoritaţii palestiniene s-au rugat împreuna cu Papa, la Vatican, fiecare Dumnezeului lor, pentru pace.
Dar, în prezent, în Orientul Apropiat, convorbirile de pace sunt blocate, iar napraznicele hoarde a lui ISIS pustiiesc Irakul si Siria pentru a-si institui Emiratul.
Se pare ca în ultima vreme Dumnezeu vorbeste în istoria politica mai ales pe limba ultimului Profet.
1 August
În aventura sa actuala, Rusia a triumfat instalându-se în Crimeea.
A uitat oare de Razboiul Crimeii din sec.XIX?
Sau poate vrea sa-si ia revansa de la Occident.
*
* *
Cifra doi e prin definiţie instabila. Iubiţii termina prin a avea copii. Dumnezeul maniheist nu a rezistat în faţa trionticii crestine. Hegel a clarificat ca sinteza se naste din teza si antiteza.
Atunci când în politica au aparut doua lagare, s-a iscat si Lumea a treia.
Acum, când EuroAmerica are o concurenţa economica în China, apare si Uniunea Vamala patronata de Rusia, extinzându-se din Egipt si Turcia, pâna în Noua Zeelanda.
Ar fi pacat si pentru Rusia sa se desparta de Europa sî pentru Europa sa se desparta de Rusia.
În urma cu o suta de ani omenirea privea cu speranţa la Lumea Noua ce se profila peste ocean, pe spuma valurilor iluminismului, spre capatul timpului istoric.
Acum, ne gândim la un viitor în care cuvântul greu îl vor avea China si India, ce au în spate uriase adâncuri de meditaţie în afara timpului.
29 August
Cu multe decenii în urma, structuralismul teoretiza ca în istorie evenimentele se produc nu chiar aleator, ci în reţeaua unor structuri ce le alatura subteran.
Oare de aceea în 1958 când a izbucnit revoluţia în Ungaria s-a declansat si criza Suezului?
Acum se desfasoara în acelasi timp criza din Ucraina, razboiul jihadistilor în Irak si Ebola în Africa.
*
* *
Surpriza cu statul ISIS e doar pentru cine baga capul în nisip ca struţul, uitând de talibani si de ispravile Al Kaida. Dar problema mai în profunzime e altundeva, chiar dincolo de islamizarea Europei si Canadei, dar nu fara legatura. Caci daca omul actual – fie el numit postmodern sau recent – nu intra în matricea unei asezari cu rost identitar, centrat pe proiecte si grija, îi ramâne la dispoziţie existenţa circumstanţiala a omului statistic. Odata ce s-au terminat hiperelaborarile pesonaliste despre abisurile existenţei fiecarui individ, ca pion, el se transforma oricând în bomba sinucigasa terorista. Sau poate merge pentru a lupta în ISIS si a se întoarce în Olanda probabil nu cu planul de a-si sapa gradina cu flori.
E mai simplu ca pe vremea lui Candide.
*
* *
30 Octombrie
Leibnitz, ca toţi gânditorii geniali ramâne misterios cu monadele sale, ce poarta cu ele, într-o distribuţie indiviza, creaţia perpetua a monadei prime, evoluţia creatoare ce se adânceste în abisurile nuclearitaţii sale, orizont pentru eternitatea deveninda…
Totul se încurca când vrei sa mergi mai departe decât Leibnitz, sa-l traduci în limbajul celorlalte secole.
Vivaldi cel puţin, poate fi cântat asa cum a compus.
*
* *
14 Noiembrie
Câte dreptate avea Cioran când regreta nostalgic secolul al XVIII-lea european, cu muzica sa baroca, în care oamenii cu peruca discutau despre luminile raţiunii si credeau naiv în viitor….
Ajunge sa te gândesti la pustiitorul secol XX ca, într-un muzeu, sa preferi bibelourile rococo.
Democraţia sportului, în care orice ţarisoara se poate confrunta cu marile puteri învingându-le prin echipe naţionale sau sportivi de excepţie, poate fi comentata în perspectiva teoriei conspiraţiei ca un joc al compensarilor…Totusi….acest enorm spectacol sportiv îsi are desigur si un alt rol, într-o lume în care carţile nu mai au aureola sacra…
21 Noiembrie
La Bucuresti se comemoreaza cei 25 ani de la caderea comunismului în Europa, iar vorbitorii, ce au jucat un rol în politica ce a urmat, comenteaza ca procesul comunismului înca nu s-a facut…si, nici nu sunt semne ca se pregateste sa înceapa….Dar…Poate, lumea nu mai are timp sa reflecteze acuzator asupra trecutului sau apropiat…Sau, poate….adevaratul proces al comunismului ar fi analiza deconstructiva a ideologiei sale filozofice, care a fascinat Europa franco-germana si italiana peste jumatate din secolul XX.
1 Decembrie
Creaţia matematica – înţeleasa ca judecata sintetica apriori – este provocarea ce a condus la elaborarea Criticii raţiunii pure, a ideii de transcendental si de lucru în sine. Iar pe atunci, în vremea lui Kant, nu mai era vorba de numerele divine ale anticilor, lipsite de nimicul lui zero si de operaţionalitatea negaţiei, fapte ce au deschis orizontul numerelor iraţionale. Misterul “cifric” al matematicilor se coreleaza direct cu misterul lucrului în sine.
*
* *
“Barocul a fost finalul apoteotic al civilizaţiei europene”, în mod sigur cineva a formulat aceasta aserţiune, înainte de galopul evoluţionist al secolului XIX, cu atenţia bine fixata pe haosul crud al secolului XX. Dar, vorba lui Eliade: haosul este absolut necesar pentru recreerea unui nou cosmos. Oare o fi început deja aceasta recreere si noi nu ne dam seama?
*
* *
Prolog (pentru o carte viitoare “Cei trei muschetari de pe Dâmboviţa, atacând Timpul lui Heidegger”)
“Simţeam eu ca “se întâmpla ceva!”..prea se potriveau lucrurile (ca si cum cineva îi sopteste la ureche sau îi întinde o hârtiuţa celui ce urmeaza sa ia cuvântul într-o adunare publica)”…simţeam deci, ca se întâmpla ceva atunci când în urma nu cu mulţi ani am recitit, ca un elev constiincios, opera lui Cioran.
“Talmes, balmes sublim, crestinismul e prea profund – si mai ales prea impur – ca sa mai dainuie; secolele îi sunt numarate. Pe zi ce trece Iisus e tot mai searbad, perceptele-i ca si blândeţea-i sunt sâcâitoare; miracolele si divinitatea sa stârnesc surâsuri. Crucea se înclina”…si, în continuare, în acelasi “Tratat de descompunere” aparut la Paris în 1947: “Aceasta rasa e mâncata de rugina. Întorcându-ma catre Dusmanul tau, astept ziua când îţi va fura soarele ca sa-l atârne peste un alt cer”.
…Caci, nu era mult de asteptat. Sabato, cel care l-a cautat si la întâlnit pe Cioran la Paris în 1989, dupa ce a scris în disperare “Abbadon exterminatorul”, a murit si el, vrând nevrând, recent, la respectabila vârsta de 100 ani. Cu el si cu Cioran ideea raului a disparut practic din dezbaterea publica. Dupa ce, cu un veac si jumatate în urma, se insinua perfid si voluptos tocmai în acelasi Paris, ce începea sa se desfete cu opium si hasis…
…ISIS! Steagul negru al piraţilor flutura în deserturile Irakului si Siriei, pe urmele lui Alexandru cel Mare – care în istoria lui Arrianus, voia sa repete, pe aceste locuri, isprava lui Hercule – flutura cu nonsalanţa pe masinile dezlanţuite ale jihadistilor ce navigheaza dezinvolt pe internet. Caci (Si, Deci) n-avem de ce sa ne amintim de rizibila vânatoare a lui Bin Laden, ca si cum – vorba lui Hegel vazându-l pe Bonaparte – într-un om s-ar închega Spiritul Istoriei….
Bin Laden si alţii ca el…un fleac faţa de prezenţa lui Dumnezeu în istorie. Un Dumnezeu care chiar prin aceste locuri ale Orientului Mijlociu a coborât în visele unui sef de trib migrator între Ur si Marea Moarta, ce dormea alaturi de oile sale. Si tot pe aici, el s-a oprit apoi într-o clevetitoare agora de oras, lânga Templu, odata cu venirea acestui ambiguu Iisus a lui Cioran..”pe care-l batea gândul sa fuga de pe cruce…”, “Marele noroc a lui Iisus este ca murit tânar. De traia vreo sasezeci de ani, scria memorii..”.
Da..Se întâmpla ceva! Este tocmai timpul de a tenta rescrierea unui Tractatus Teologico Politicus!
*
* *
Pentru Heidegger misterului lucrului în sine este moartea, Sein-zum-tode…
*
* *
Reuniunea coaliţiei internaţionale împotriva statului Islamic întruneste 60 ţari, iar mesajul lui Kerry e ca lupta va dura mulţi ani. Oare câţi?
*
* *
În vocabularul modernitaţii Europei se impun trei concept: constiinţa, eu, lume. Noţiunea de lume la Husserl si Heidegger,preluând-o si rafinând-o pe cea a lui Kant de totalitate a fenomenelor, e una totalizatoare, la fel ca absolutul instanţei divine a carui reflex este pentru individuaţia constiinţei (care de la început e-în-lume ca într-un interior si nu ca o raportare la ob-ject). Eul si lumea, înconjurate de abisul si înnalţimile infinite ale cercului învaluitor transcedentalo-transcendent au fascinate finalul acestei epoci. Pâna când, cumva, pe nesimţite, s-a produs explozia.
*
* *
În Talmud scrie:”Cu cât exista mai mulţi oameni, cu atât exista mai multe imagini a divinului în natura”.
Probabil, Dumnezeu se bucura de cresterea demografica a omenirii.
*
* *
18 Decembrie
Reluare si comentarii (Note de jurnal 2013 – 28 octombrie)
Obama si israeliţi
Daca un Spinoza s-ar apuca acum sa scrie un Tractatus Theologico Politicum, ce ar nota el oare? Faptul ca ”nimic în Istorie nu e (semnificativ) fara Dumnezeu? Probabil da. Dar într-un stil negeometric, purtat de curenţii spiritului de finite.
Caci….daca omul nu e fara Dumnezeu,..si ambii s-au dezvaluit si oglindit reciproc, potenţându-se si disimulându-se unul pe altul…….,cuvântul, Logosul e un mediator diabolic în ambiguitatea sa. Noţiunea de istorie, asa cum s-a dezvoltat ea la întâlnirea dintre greci si ebraici, s-a topit apoi în aceasta devalmasie a Deveninţei,…sau a Evoluţiei Creatoare, cum formula cu entuziasm juvenilul Bergson. Deci….
……..Prezenţa lui Dumnezeu în Istorie, coborârea sa în mijlocul omenirii infiorata de aceasta istorie pe care au clamat-o iudeo crestinii, a întâlnit o lume ce deja se contura, prin greci, cu o sacralitate retrasa în ocultaţie. Dumnezeul intolerant al iudaismului a cultivat si susţinut crestinismul ce-l ura si-l dilua trinitar. Caci doar asa putea sa nu ramâna un Dumnezeu tribal si sa se raspândeasca prin lume, altfel decât dispora. Odata împlinita însa modernitatea europeana, totul se muta în devenirea generala, patronata de evoluţionism. Sarpele î-si musca coada. În aceasta vreme a lui Obama, cultura Europei crestine a tiparului lui Luther se muta în tehnologia informatica a unui Dumnezeu ce iarasi se oculteaza, ca pe vremea lui Socrate.
Deci, Europa nu mai conteaza: …deci, crestinismul nu mai conteaza……Ergo, ebraismul nu mai conteaza ca pilon al prezenţei lui Dumnezeu pentru oameni…ca dumnezeu al istoriei.
Deci, Israelul sa se descurce singur în Orientul Mijlociu.
Zeul, face vagi semne muritorilor…murmura Heidegger……
În zilele noastre mare parte din ţarile UE au recunoscut simbolic Palestina, care nu recunoaste Israelul ca “ţara a evreilor”; iar Hamas a fost scoasa de UE de pe lista organizaţiilor teroriste; la Consiliul de Securitate ONU se pregateste înaintarea unei rezoluţii în care Palestina sa fie recunoscuta ca ţara cu drepturi depline…
Unde e stralucirea si aroganţa Israelului de acum 30 ani?
*
* *
Rugaciune
(Doamne, da-mi puterea sa nu ma rog niciodata, cruţa-ma de nesabuinţa oricarei adoraţii, îndeparteaza de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ţie de-a pururi. Fie ca golul sa stapâneasca între inima mea si cer! Nu doresc ca pustietaţile sa-mi fie pline de prezenţa ta, nopţile tiranizate de lumina ta, Siberiile mele sa se topeasca sub soarele tau. Mai singur decât tine, vreau ca mâinile mele sa ramâna curate spre deosebire de alte tale, care s-au mânjit totdeauna framântând lutul si amestecându-se în treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-ţi atotputernicie decât respectful cuvenit singurataţii si chinurilor mele. N-am ce face cu vorbele tale; si ma tem de nebunia care m-ar sili sa le aud. Daruieste-mi minunea în sine reculeasa de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut-o îndura si care te-a îndemnat sa faci o spartura în neant ca sa deschizi acest bâlci al timpurilor, condamnându-ma astfel la univers – la umilinţa si rusinea de a fi.) – Emil Cioran – Tratat de descompunere
*
* *
Dumnezeul lui Israel, omul si istoria
(Mircea Eliade. Istoria credinţelor si ideilor religioase, vol.I)
“Odata cu adresarea catre Avram. Ceea ce distinge povestirea biblica este mesajul personal al lui Dumnezeu si urmarile sale. Fara a fi fost invocat în prealabil, Dumnezeu se releva unei fiinţe umane si-i adreseaza o serie de cereri urmate de promisiuni miraculoase.
….Antropomorfismul lui Iahve are un dublu aspect. Pe de o parte, Iahve da dovada de calitaţi si defecte specific umane!! Mila si ura, bucurie si melancolie, iertare si razbunare…. Pe de alta parte, Iahve nu reflecta, ca majoritatea divinitaţilor, situaţia umana : el nu are o familie, ci doar o curte celesta. Iahve este singur...
Viitorul pe care-l anunţau profeţii era, în fond, iminent. Interesul lor pasionat pentru politica contemporana era de ordin religios…mersul evenimentelor era susceptibil sa determine convertirea naţiunii si, pornind de aici, “salvarea” sa, singura posibilitate a supravieţuirii lui Israel în istorie. Realizarea prezicerilor rostite de profeţi confirmau mesajul lor, si anume, ca evenimentele istorice erau opera lui Iahve. Altfel spus, evenimentele istorice capatau o semnificaţie religioasa, se transformau în “teofanii negative”, în “mâna” lui Iahve. În acest chip ele îsi dezvaluiau coeziunea lor intima, dovedindu-si astfel expresia concreta ale aceleasi, unice, voinţe divine”.
*
* *
18 Decembrie
Biserica Catolica, braţul drept al Dumnezeului crestin, are un prim succes, mediind reluarea relaţiilor diplomatice între SUA si Cuba. Desigur, SUA si-a avut argumentele sale pragmatice, cum ar fi contracararea influenţei Rusiei în zona. Dar, dat fiind faptul ca emigranţii mexicani ilegali capata drepturi în SUA, ponderea catolicismului creste aici. La fel ca cea a islamului în Europa.
Se apropie o societate ecumenica?
*
* *
19 Decembrie
Iisus si istoria
“În perspectiva istoriei religiilor, întruparea reprezinta ultima si cea mai desavârsita hierofanie. Dumnezeu s-a întrupat desavârsit într-o fiinţa umana, concreta si istorica – adica activa într-o temporalitate istorica distinct circumscrisa si ireversibila – fara sa se închida astfel în timpul ei (caci Fiul este consubstantial cu Tatal)…acest kenosis a lui Iisus Hristos nu constituie doar încununarea tuturor hierofaniilor savârsite de la începutul timpurilor, ci le sijustifica totodata, adica le demonstreaza validitatea”.
(Mircea Eliade, Istoria Credinţelor si ideilor religioase, vol.II).
*
* *
Timpul istoric al crestinismului si Hegel
“Pentru iudaism, Timpul are un început si va avea un sfârsit. Ideea timpului ciclic e depasita…Crestinismul merge chiar mai departe cu valorizarea Timpului istoriei. Istoria devine susceptibila de a fi sanctificata pentru ca Dumnezeu s-a întrupat, si a asumat o existenţa umana condiţionata istoric. Ilud tempusevocat de Evanghelii este un timp istoric precizat cu claritate – timpul când Pilat din Pont era guvernatorul Iudeii – dar el a fost sanctificat prin prezenţa lui Hristos. Crestinismul contemporan care participa la Timpul liturgic întâlneste illud tempus, în care a trait, a agonizat si a reînviat Iisus, dar nu mai este vorba de un Timp mitic, ci de timpul când Pilat din Pont guverna Iudeia….
Hegel reia ideologia iudeo-crestina si o aplica Istoriei universale în totalitatea ei. Spiritul universal se manifesta continuu în evenimentele istorice si nu se manifesta decât în aceste evenimente. Istoria devine deci, în totalitatea ei, o teofanie; tot ce s-a petrecut în istorie trebuia sa se petreaca astfel, pentru ca Spiritul universal a vrut-o. Este calea deschisa diverselor forme de filosofie a istoriei din sec.XX”.
(Mircea Eliade, Sacrul si profanul).
*
* *
Se împlinesc 25 ani de la caderea comunismului. Na dintre noutaţile ce au aparut de atunci la noi, e faptul ca preoţii sfinţesc deschiderea reuniunilor stiinţifice.
*
* *
20 Decembrie
Daca capitalismul s-a nascut din spiritual neoprotestant asa cum sugereaza Max Weber, imperialismul nu poate ignora agresivitatea cu care spaniolii, invocând Biserica Catolica si modelul paradigmatic al cruciadelor, si-au realizat coloniile din America. Chiar daca apoi imperialismul neocolonialist a mai pastrat pe alocuri o faţa umana, acumularea primitiva de capital a Europei de care vorbea Smith si Marx n-a fost o plimbare inocenta prin lume.
În replica, miscarile sociale anticapitaliste, predominant atee, au promovat si ele agresivitatea în lupta împotriva exploatatorilor, ajungând pâna la ideea dictaturii proletariatului a lui Lenin.
Toata lumea a avut tot timpul argumente pentru toate acţiunile practicilor sociale agresive, dupa ce iezuiţii au inventat propaganda, dând un nou impuls retoricii, ca teorie a argumentaţiei. Astfel încât nimeni nu s-a simţit obligat nicicând la nici un scrupul.
Aceasta mostenire a filosofiei si acţiunii practice, a intrat în sângele democraţilor occidentali asa de profund, încât scaparile agresive ale primaverii arabe au parut firesti; la fel ca lovitura de stat militara din Egipt si Maidanul din Kiev.
Spiritul protestant si universalismul Bisericii Catolice la fel ca si doctrina lui Lenin, sunt undeva în spate, incluse în spirala istoriei.
Dar oare mai e vorba de Istorie?
21 Decembrie
În statele Europei, care sunt laice, Presedintele ţarii depune juramânt pe biblie si îsi încheie vorbirea rostind “Asa sa-mi ajute Dumnezeu”.
Chiar daca a devenit în parte Deus Otiosun, Dumnezeul crestin mai patroneaza din umbra aceasta parte a lumii.
23 Decembrie
Caderea catastrofala a cursului rublei lasa impresia ca Rusia s-ar afla, aparent, ca dupa batalia de la Borodino. Desigur, ea si-a revenit, la fel ca dupa Stalingrad, dar fara sa-si diversifice societatea, mizând tot timpul pe elite.
Oare se va putea si în epoca postmoderna opera la fel ?
Povestea mitului crestin cu Iisus nascut în iesle e asa de gingasa si înduiosatoare, încât a cutremurat lumea.
În plus, crestinismul mai are si mareţia de a fi vrut – si a fi reusit – sa fie istoric; deci, cu un început si un sfârsit în temporalitatea antroposului.
24 Decembrie
Una dintre cele mai frumoase colinzi se refera la trei pastori ce se întâlnesc si decid sa împleteasca o cununa de flori pentru a o duce lui Hristos. Refrenul colinzii invoca însa Soarele, Soarele si rudele sale, mama si sora soarelui, ca o culme a crestinismului cosmic de pe aceste meleaguri… vorba lui Eliade
Nici în cursul atmosferei magice a Craciunului si nici în cea a luminii miraculoase a Învierii, pe credincios nu-l duce gândul la esenţa crestinismului care e Apocalipsa.
Doar a doua venire a lui Hristos si Judecata de apoi scot în evidenţa, cu adevarat, dimensiunea istoric temporala a acestei religii ce se defineste prin ideea de viitor, pe care omenirea nu a avut-o pâna atunci. Caci, pentru evreii care au descoperit implicarea lui Dumnezeu în Istorie, viitorul era doar o vaga asteptare a lui Mesia.
Criticând ideea utopica a istorismului, Popper sesizeaza ca acest virus al speranţei într-un viitor ideal, este o pierdere de timp pentru cei ce a încheiat-o cu viziunea modernitaţii europeene asupra lumii. Ei ar urma sa se ocupe doar de ingineria sociala a ajustarilor circumstanţiale.
Restul este, vorba lui Marx, opium pentru popor.
26 Ianuarie
În 2001 Horea Roman Patapievici publica la Editura Humanitas cartea Omul Recent, anticipând într-un fel actuala doctrina a lui Putin a conservatorismului luminat. Lucrarea se încheie cu îndemnul: “Deci: fiţi moderni, dar – nihil sine Deo””.
Nu exista om postmodern, aserteaza H.R.P., ci doar un om modern recent, fascinat de cea ce se petrece si se afirma acum, în ultimul moment. Modernitatea, ce s-a afirmat prin Europa crestina si capitalist, e corect definita prin prima dintre bazele Manifestului Partidului Comunist a lui Marx si Engels:
“Burghezia e prima clasa sociala care a eliberat energiile pe care orice clasa sociala de pâna la ea le ţinuse zavorâte. ..Abia burghezia a aratat ce e în stare sa realizeze activitatea omeneasca…..Propriu acţiunii este sa unifice lumea prin intermediul pieţii, sa urbanizeze si sa ruralizeze orice habitat uman, sa impuna un standard de civilizaţie, sa transforme industrial natura si geografia, sa supuna orice existenţa criteriilor schimbului universal de marfuri, sa transforme în simpli salariaţi pe toţi practicanţii meseriilor liberale si spirituale, sa transforme toate produsele spirituale în bunuri commune (“tot ce e sfânt e profanat”), pg.144.
Greseala autorilor (Marx si Engels) a fost – ne spune autorul, ca au corelat aceasta teza “deschisa”, cu o a doua, care are o regula de închidere, ca la sah. Burghezia se va autodistruge deoarece produce ea însasi armele ce o vor desfiinţa si tipul de om ce le vor utiliza proletariatul. Astfel formulate lucrurile de cei doi autori ai Manifestului…..) conduc însa la ceva fals, prin încercarea de a închide un orizont ce trebuie sa ramâna deschis. Modernitatea nu a fost înlocuita de un om postmodern. E vorba de acelasi om modern, care doar încearca sa se afirme ca un “om recent”. Caci:
“Modernitatea este de fapt expresia prezenţei Dumnezeului crestin în Istorie (ne reaminteste R.H.P.); si mai ales a celui mai enigmatic cuvânt al Evangheliei: “Eu trebuie sa plec pentru ca Mângâietorul sa poata veni (Ioan, 16,7). “Gioachimo da Fiore a încercat sa dea un raspuns acestei enigme”, pg.415.
Fiind vorba de o enigma, nici autorul nu are pretenţia de a ne-o lamuri. Concluzia celor aproape 500 pg dedicate nasterii modernitaţii europene si a variantei sale recente – pe care unii o numesc în mod gresit (ne spune H.R.P. epoca omului postmodern – este):
“Faptul ca existam, este o dovada absoluta a faptului ca Dumnezeu exista (si ca este oriunde, omniprezent)”, pg.421.
*
* *
Daca profunzimile misterioase ale carţii lui H.R.P. nu sunt oricui accesibile, multiplele sale trimiteri bibliografice ar putea fi un ghid pentru a prelua cercetarea pe cont propriu. Astfel, despre Gioachimo da Fiore scrie consistent Eliade în Istoria religiilor si a ideilor religioase, menţionând doctrina sa, cea a celor trei epoci istorice: Prima, cea a lui Dumnezeu tatal, desfasurata în Vechiul Testament. A doua, cea a lui Iisus Hristos, ce s-a afirmat pâna în vremea vieţii sale (sec.XII-lea) si pe cale de împlinire (probabil prin Scolastici). Si, în sfârsit, cea de a treia epoca istorica, cea a Sfântului Duh, care urmeaza sa vina. Modernitatea Europei a fost asimilat de unii gânditori cu aceasta a treia perioada. Dar mai ales – scrie Eliade – iluminismul german din vremea lui Lessing s-a atasat mult de idea celei de a treia epoci istorice a lui Giacomino, pe care credea ca o iniţiaza. Si astfel, idealismul german – incluzându-l pe Hegel – ar sta sub acest patronaj (faptul ar explica si de ce Hegel e singurul filosof din istoria acestei discipline ce face trimitere la o instanţa s Spiritului Absolut).
Acest excurs prin Eliade nu pare a-i fi familiar lui H.R.P. Interpretarea istoricului religiilor, trimite totusi la rolul pe care l-a jucat Fenomenologia Spiritului a lui Hegel în încheierea ciclului timpului istoric structurat prin ideologia religiei iudeo-crestine, tocmai prin acea ultima epoca a sa denumita de obicei modernitate. Atasat cum e de crestinism, H.R.P. ar fi meritat sa comenteze si aceasta idee a lui Eliade, care nu face apel la proletariat ca si gropar al capitalismului, pentru a sugera o “închidere de sah” în planul istoriei.
27 Decembrie
Ioan evanghelistul, logosul “tehné” si postmodernismul
Evanghelia dupa Ioan, stranie în raport cu celelalte dar absolut necesara corpusului dogmatic crestin, începe cu celebra si misterioasa formulare:
"En arhé en ho Logos,kai ho logos en pros ton Theon,kai Theos en ho Logos".
Gravitatea si adâncimea acestui fragment rezulta si din utilizarea termenului de logos în întreaga sa accepţiune greceasca, iniţiata de Heraclit din Efes, careia îi adauga si noi semnificaţii. De aceea traducerea latina a lui logos prin verbum (si cea româneasca prin cuvânt) amputeaza îngrozitor semnificaţia textului. Logos înseamna în greaca nu doar verbum – si cuvânt, – ci si argument sau întemeiere, împreuna cu întreaga instrumentalitate “tehnica” a logicii, pe care Aristotel o rezuma în Organon; si reuneste tot ceea ce retorica greco-romana a dezvoltat ca teorie a argumentarii. Lasând la o parte teza lui Curtius privitoare la derivarea romanului European din retorica evului mediu latin, logosul grecesc îmbraţiseaza deopotriva poezia lirica, tragedia si Odele lui Pindar. E vorba deci si de implicarea unui ax transcedentalo-transcendent ce învaluie “tematicul” spunerilor expozitiv narative, inclusiv a poeziei. Iar “tematicul” logosului e inextricabil solidar cu “ma-tematicul” ritmului si tropilor poetici, cu cel al muzicii si dansului, cu geometria aritmetica a armoniei cosmosului lui Pitagora. Aceasta entitate greaca generica a logosului, întâlneste si se articuleaza apoi cu psihismul uman, care-l absoarbe, asigurându-i un topos de re-expansiune. Heraclit spunea: “De ai cauta marginile sufletului nu ai putea sa le gasesti, atât de adânc Logos are”. Si, în plus, salasluind în psihe-ul uman care-l adopta, logosul sporeste.” Logos propriu al sufletului, el se sporeste pe sine însusi”. Data fiind aceasta bogaţie si incomensurabilitate a logosului – ce nu se limiteaza la ceea ce e uman – Aristotel s-a vazut obligat sa considere ca trasatura specifica a psihismul uman – spre deosebire de cel al plantelor si animalelor – nous-ul (intelect sau raţiune) si nu logosul.
Logosul pe care-l invoca Ioan, desi are în vedere “cuvântul lui Dumnezeu” – Dumnezeu ce a creat lumea pronunţând decrete divine – pastreaza în conceptul sau ceea ce theofilosofia greceasca cumulase si dezvoltase de-a lungul veacurilor. Fapt ce cuprinde si valenţa de reuniune sintetica a multiplului sub Unu – tema ce i-a fascinate pe greci, între Heraclit,Parmenide, Platon si Plotin. Reunire ce pastreaza, cu grija, ceea ce aduna. Acest “logos – leghein” cvasicontemplativ, pe care-l va invoca în sec.XX Heidegger, si-a menţinut valenţele filosofice în Europa, chiar si atunci când ele nu a fost invocate explicit, ca în “sinteza transcedentalo apriorica a apercepţiei” a lui Kant. De comentat e faptul ca toate aspectele si dimensiunile conceptului de logos, pe care filosofia greceasca si crestinismul le-au dezvoltat în antichitate, s-au menţinut tot timpul în legatura, chiar daca aceasta corelatie a ramas de multe ori laxa. Astfel e articulaţia între înţelesul crestin al logosului ca si a “cuvânt a lui Dumnezeu întrupat prin Iisus” si logosul ca organ al gândirii – rostire, pe care l-a abordat Aristotel, deschizând meditaţia asupra tehnologiei logoslui si a metamorfozelor istorice ale acesteia.
Acest ultim aspect al tehnologiei logosului, înţeles ca practica umana, ne trimite la perspectiva evoluţionist istorica a faptului ca omul e un animal biped (fara pene), producator de unelte si vorbitor. Iar aceasta dimensionare a sa prin rostirea-logos, s-a închegat la un anumit moment dat temporal (istoric?) în limbajul scris. Scriere sacra si administrativa a puteri politico-divine, ce a fost sincrona cu asezarea sa în localitaţi si cultivarea pamântului, apariţia mestesugurilor si invocarea zeilor. Într-o faza ulterioara (a acestei “istorii”?) apare scrisul alfabetic, ce sta în spatele “miracolului” culturii Greco-romane. Urmatoarea mutaţie “evoluţionista” în tehnologia logosului se petrece pe vremea Renasterii si a lui Luther, constând în apariţia tiparului.
De ce atunci, metamorfoza actuala în domeniului tehnologiei logosului ce apare în sec.XX, cu toata fantastica invazie a mediilor actuale, sa nu se coreleze si ea cu o mutaţie culturala ?. Îi putem spune vreme a “postmodernismului”, sau epoca a “omului recent” (cum vrea H.R.P.). Sau,timp al “caderii din timp” – în formularea lui Cioran.Dar,” ceva” se petrece totusi cu Antroposul.
Problema e daca, într-adevar, mergând pe urmele logosului pe care în mod coerent Ioan îl articuleaza intim cu Dumnezeu (cel crestin), nu pare a se închega o “istorie comprehensiva”, care sa accepte ca omul actual (recent sau postmodern) e într-un fel diferit de cel consubstanţial tiparului?
Deci, ca nu e absurd a se vorbi chiar de un om postmodern.
28 Decembrie
Putin declara ca inamicul militar oficial al Rusiei este NATO. Totusi, reluarea unor bune relaţii cu UE e de dorit pe termen lung.
*
* *
În sistemul sau pentadic, Alexandru Surdu plaseaza Eternitatea în clasa supracategoriilor (dupa cum e si firesc) alaturi de infinitate, totalitate, Unu s.a.m.d. Pentru cine nu e logician ci doar simplu crestin, lucrurile se complica prin prezenţa paradisului. Odata alungat din rai, cazut în timpul ireversibil al istoriei, muritorul are nostalgia acelei vremi de dinainte de timp, uitând ca pe atunci nu mâncase înca din pomul vieţii care sa-l faca, acolo, nemuritor; fapt de care Dumnezeu tocmai se temea.
Paradisul pierdut e pentru om o continua nostalgie a vesniciei, traind cu speranţa ca dupa moarte si învierea de dupa judecata de apoi sa poata recâstiga ceva asemanator. Faptul face ca vicisitudinile vieţii si istoriei sa devina mai suportabile. Mai ales ca, aude uneori povesti despre oameni care marturisesc ca au trait pentru câteva clipe parca, pe acele meleaguri. Unul dintre acestia, Cioran, comenteaza în finalul carţii Istorie si Utopie.
“Locul pentru bolile noastre trebuie sa-l cautam în noi, în principiul atemporal al naturii noastre. Daca irealitatea unui asemenea principiu ar fi demonstrata, dovedita, am fi pierduţi fara scapare. Ce demonstraţie, ce dovada ar putea totusi sa întareasca, mai mult decât convingerea launtrica pasionata ca o parte din noi scapa duratei, decât iruperea acestor clipe când Dumnezeu devine de prisos în faţa unei lumini traite deodata la limitele fiinţei noastre, beatitudine ce ne arunca adânc în noi insine, cutremurare dincolo de univers. Nu mai exista trecut si viitor; vremile se destrama, materia abdica, tenebrele s-au risipit; moartea pare ridicola, cum ridicola pare si viaţa. Iar aceasta cutremurare, chiar daca nu ai încercat-o decât o singura data, ar fi de ajuns sa ne împace cu umilinţa si mizeria noastra, fiind desigur rasplata pentru câte am îndurat. Este ca si cum timpul, tot, s-ar pogorî peste noi o ultima oara înainte de a disparea. E de prisos dupa aceea sa te întorci spre vechiul paradis ori sa alergi spre viitor. Unul e inaccesibil, celalalt indezirabil….Nu exista alt paradis decât cel din strafundul fiinţei noastre, ca într-un eu al eului; dar pentru a-l gasi acolo, noi trebuie sa fi cutreierat totalitatea paradisurilor revolute si posibile, sa le fi iubit si urât cu orbirea fanatismului, sa le fi cercetat si respins mai apoi cu competenţa decepţiei…”
29 Decembrie
Tractatu-sul Theologico Politicum a lui Spinoza precizeaza în subtitlu ca: “conţine câteva dizertaţii, în care se arata cum libertatea de a filosofa nu numai ca poate fi îngaduita fara a prejudicia pietatea si pacea în stat, dar ea nu poate fi suprimata decât odata cu pacea statului si cu pacea însasi”.
Miezul carţii consta în deosebirea neta pe care gânditorul o face în Capitolul XIV între credinţa si filosofie:
“A avea credinţa nu înseamna altceva decât a avea acele pareri cu privire la Dumnezeu, pe care daca nu le-am avea, n-am putea asculta de el, si invers, ascultând de Dumnezeu am avea acele pareri…Baza credinţei e supunerea (faţa de Dumnezeu, care e unic, stie tot, iarta s.a.m.d.)”.
“Scopul filosofiei nu este altul decât adevarul, pe când al credinţei e supunerea si evlavia”.
Ultimul capitol, al XX-lea se intituleaza:
“Se arata ca într-un stat liber fiecaruia îi este îngaduit sa gândeasca ce vrea si sa spuna ce gândeste”.
Europa are astfel, deja din 1670, o frumoasa definiţie a statului democratic. De atunci poate singurul lucru ce a ramas problematic sunt înţelesurile cuvintelor. Spinoza scrie ca scopul filosofiei e adevarul. Dar însasi Iisus, desi spunea: Eu sunt Adevarul si Viaţa….nu ezita sa-l întrebe pe Pilat: “Ce e adevarul?....Adevar care, în veacul al XX-lea nu era deloc usor de lamurit pentru filosoful Heidegger, ce-l echivala cu “aletheia”, înţeleasa ca scoatere din ascundere. Cât despre formularea celebra a lui Spinoza: “Deo sive natura” ea ar fi perfect comprehensibila, daca noi am sti ce sa înţelegem prin “natura”: natura a a lucrurilor (cum se întreba deja Lucreţiu)...natura a omului?...natura a lui Dumnezeu?....natura în general?...Ce putem oare înţelege prin “fisisul” grecesc?
*
* *
30 Decembrie
Definiţia pe care în 1670 Spinoza o da statului democratic (“într-un stat liber fiecaruia i se îngaduie sa gândeasca ce vrea si sa spuna ce gândeste”) se blocheaza în faţa libertaţii de acţiune: este oare, acest cetaţean al statului liber, îndreptaţit si sa faca tot ceea ce gândeste si spune? Dilema o dezbate amplu si magistral Dostoievski în Crima si pedeapsa, pe marginea formularii lui Paul din Epistola catre corintieni : “Totul e permis dar nu totul e de folos”. Ilustrarea e facuta prin crima conceputa si realizata de Raskolnikov si chinul acestuia pe parcursul drumului ce-l duce spre metanoia convertirii.
Se pare ca în statul liber a lui Spinoza oamenii nu-si puneau astfel de probleme. Desi…istoria biblica a omului alungat din Rai, începe cu crima lui Cain.
*
* *
Cine s-ar fi gândit în cei 25 ani de la caderea comunismului în Europa, ca, în anul de graţie 2014, se va ajunge doar în câteva luni la redeschiderea razboiului rece?
Vorba e însa ca, în marginea acestuia se petrece un fel de razboi cald de un tip cu totul nou.... În care crima si sinuciderea parca sunt scoase din teatrul absurdului... Cineva, se înfasoara cu exploziv si se detoneaza în mijlocul unei mulţimi anonime omorând peste 50 de oameni pasnici. Altcineva, intra într-o scoala si împusca, pur si simplu, peste 30 de copiii...Alţii, opresc un autobuz si îi executa pe calatori. Oameni luaţi prizonieri sunt decapitaţi demonstrativ în faţa camerelor de luat vederi...s.a.m.d.
Toate aceste crime sunt revendicate, totusi, cu trimitere ce e drept vaga, la un Dumnezeu...
Raţionamentul lui Raskolnikov, când a planificat si comis crima sa, era riguros si nu facea trimitere la niciun Dumnezeu.
31 Decembrie
Omul anului (una din capodoperele aflate la Muzeul National de Arta al Romaniei): Iisus Hristos Pantocrator (prima jumatate a secolului XVII, pe vremea lui Descartes).