// Mircea Lazarescu

Note de jurnal 2015

 

 

 

Cei trei


 

2015


 

Recitind Caietele publicate ale lui Cioran, remarc cum își recunoaște (cu melancolie) superbia din tinereye, când credea că (prin el) „o nouă religie se va naște în Balcani” și că „ar putea fi canonizat încă din timpul vieyii”. De aceea, agregarea operei sale eseistice în jurul unei idei mesianice – kerigma „căderii din timp” a umanităyii – mi se pare firească.

Din altă perspectivă, nici colegul său de generayie Dinu Noica nu e mai puyin orgolios, sub fayada modestiei sale umile și a repetatei sale pledoarii pentru semnificayia „mignoranyei”. El e tot timpul conștient că e singurul filosof al vremii sale, care îndrăznește să scrie un Tratat de ontologie.

Cât despre mentorul lor doar puyin mai în vârstă, Mircea Eliade, de la prima sa lucrare, publicată la Paris, în 1947, și până la ultima – Istoria credinçelor și ideilor religioase –, e evidentă ambiyia sa de a cuprinde întreg domeniul istoriei religiilor, de a-i contura coordonatele esenyiale și de a impulsiona prin el o nouă antropologie filosofică.

Acestea fiind coordonatele intelectuale ale celor trei, pentru mine e de mirare că nu au fost încă comentayi împreună, sub semnul unei contribuyii românești la finalul culturii modernităyii. Mă gândesc, deci, să o fac eu, luându-mi un an sabatic de la psihopatologie. Pretextul formal al alăturării ar putea fi comentariul fiecăruia despre timp; fapt ce ar avea avantajul raportării la marcanta figură a lui Heidegger. Eseul s-ar putea numi atunci: Gâlceava înçelepçilor în jurul timpului.


 

Coșmarul migraçiei

Tensiunea actuală din Europa, legată de migranyi, derivă, desigur, din amploarea și dezordinea cu care disperayii năvălesc într-un timp scurt, din întreyeserea fenomenului cu expansiunea sălbatică a fanatismului islamic, sprijinit de telefoanele inteligente. (Căci, altfel, migrayia definește însăși specia homo, cu atât mai mult pe homo sapiens, ce s-a extins din Africa în Eurasia, Australia și America. Ce am fi noi, azi, fără invazia multidirecyionată a indoeuropenilor, după neolitic? Și fără mai recenta – din vremea Romei – invazie a popoarelor barbare, care au valorizat, în cele din urmă, creștinismul, edificând actuala Europă?)

 

Prepoziçiile ontologice ale lui Noica

Comentând „fiinya în lucruri”, Noica subliniază că „în” e o prepoziyie de ordin spayial. Pornind de aici, el sugerează funcyionarea, în limbajul natural, a unor

„particule ontologice”, similare conjuncyiilor logice (și, sau, dacă, atunci), care sunt, însă, „prepoziyii spayiale”, căci ele indică: pe de o parte, închiderea în ceva (într-o atracyie, interdependenyă, pe o orbită, într-o direcyie, într-un câmp); pe de altă parte, o deschidere și o expansiune spre ceva.

O particulă ontologică eminentă și singulară ar fi românescul „întru”, astfel încât prima parte a ontologiei sale, cea referitoare la fiinya în lucruri, se încheie cu

„devenirea întru fiinyă”.


 

Loc și locuire

La începutul celebrului său text Scrisoare despre

„umanism”, Heidegger scrie:

„Limba este locul de adăpost al fiinyei. În adăpostul ei locuiește omul. Cei ce gândesc și făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost”.

Iar în Fiinçă și timp, îşi începe comentariul asupra principalului existenyial aprioric al Dasein-ului, care e

„faptul-de-a-fi-în-lume”, formulând:

„Faptul de a sălășlui-în nu semnifică o incluziune spayială… in („în”) provine de la innan-, „a locui”, habitare, a-și avea sălașul; an are semnificayia lui colo, în sensul de habito și diligo…Termenul bin („sunt”) e legat de bei („în preajmă”); atunci ich bin („eu sunt”) înseamnă: locuiesc, sălășluiesc în preajma a ceva, în preajma lumii așa cum îmi e ea familiară”.

Această interferenyă între „a fi” și a „locui în preajma a”, „a fi familiar cu” este reluată de filosof într-o conferinyă târzie pe tema Construire, locuire, gândire, în care se pledează împotriva interpretării recente a casei ca „mașină de locuit”.

Prepoziyia „în” se dovedește a fi la mare cinste ontologică

 

Fiinçele intermediare

Îmi amintesc că, în urmă cu douăzeci de ani, am comentat, în Eseu despre fiinçele intermediare, tema

„locului eroilor de poveste”, pornind de la clasicele comentarii ale lui Aristotel, din Fizica, privitoare la loc, înyeles ca „limită imobilă, nemijlocită a învelișului unui corp”. În consecinyă: „în același loc nu pot fi în același timp două corpuri”… Locul – ca „topos” – răspunde la


 

întrebarea categorială „unde?”, astfel încât (scria Stagiritul):

„Într-adevăr, toyi oamenii socotesc  lucrurile care există, există undeva (căci ceea ce nu există, nu există nicăieri; într-adevăr, unde există traghelaful sau sfinxul?)”… Iar răspunsul pe care-l formulam era: „Sfinxul există în povestea, în legenda despre el”…

De atunci, ceea ce am mai aflat în plus e că și epistemologii actuali consideră că o serie de „entităyi teoretice” există în teoriile care le cuprind… și care pot, la un moment dat, eventual, să fie validate, prin confirmarea consecinyelor lor, de unele „date” înregistrate de om.

Cum validăm, însă, existenya Sfinxului?…

 

Soledad en Dios

Mistica renană de pe vremea lui Meister Eckhart comenta parcursul ce conduce la fuziunea extatică cu Dumnezeu, indicând că, urmându-l, se ajunge la împărtășirea cu Eul și Sinele acestuia; căci doar divinitatea

„există prin sine” (Alain de Libera, Mistica renană). Cioran reia, în capitolul IV din cartea sa de tinereye Lacrimi și sfinçi, comentarea unei astfel de călătorii extatice, cu referire la Sfântul Ioan al Crucii; care invoca dinamizarea acesteia de o erotică, de „apetito del Dios”. Contopirea cu fiinya supremă, la care se ajunge, în final, nu e, însă, „o întâlnire cu El, ci o topire în El”. Astfel încât, misticul rămâne într-un fel tot singur, fără partener efectiv – „Soledad en Dios” –, dar în mijlocul unei plenitudini infinite, care îl face fericit.

Cioran reia acest scenariu, punctând însă situayia în care cel ce a avansat așa de departe este „lipsit de o aderenyă ultimă fayă de divinitate”. În acest caz, el ar ajunge să fie

„singur în Sahara divină”, chinuit de un sentiment cumplit de iresponsabilitate, nu doar fayă de creatură, ci și fayă de creator.


 

„A fi în” Dumnezeul prea plin, prin extaz, a fost sursa prin care conștiinya umană s-a dotat cu eu și cu sine. A ajunge în acest teritoriu, dar fără aderenya la plenitudinea sa fiinyială, înseamnă a fi aruncat în afara timpului istoriei, într-o pseudoeternitate uscată, de infern.

 

Întruparea

Lovejoy menyionează, în cartea Lungul lanç al fiinçei, că, în Renaștere, când Giordano Bruno și Palingenius comentau, cu foc, infinitatea corpurilor cerești locuite de fiinye rayionale, a apărut și o firească problemă, pe care Thomas Paine a formulat-o astfel:

Să presupunem că fiecare lume, din creaηia fără de margini, are o Evă, un măr, un șarpe și un Mântuitor. Se încarnează oare a Doua Persoană a Treimii în nenumărate planete, pe rând, sau numai în partea noastră de univers, agentul moral avea nevoie de mântuire?”

 

Pseudo Cioran

Scriind la eseul preconizat despre Cioran, Eliade, Noica și Heidegger, preconizez niște chenare, în care diverse personaje comentează pe marginea textului. Unul dintre acestea ar urma să fie un Pseudo Cioran, relativ glumey și, uneori, autoironic, care se comentează deseori și pe sine. Astfel, privitor la lene, el ar putea formula:

Răsfoind comunicările și studiile ce s-au scris despre mine și opera mea, am rămas mirat nimeni nu a abordat cu seriozitate felul în care am făcut elogiul lenei.

Consider pentru mine un titlul de glorie faptul că, într-un veac în care oamenii începuseră să lucreze la banda rulantă și să fie apreciaηi în public nu după onoare, ci după performanηă, mi-am început cariera scriind, în


 

Pe culmile disperării, sub titlul Apocalipsa, un fragment ce începe astfel:

«Cum aș vrea ca, într-o zi, toηi oamenii, ocupaηi sau cu misiuni, căsătoriηi sau nu, tineri sau bătrâni, femei și bărbaηi, serioși sau superficiali, triști sau veseli, să părăsească locuinηa şi birourile lor şi, renunηând la orice fel de datorii și obligaηii, să nu mai voiască să facă nimic».

Tot mie îmi aparηin cuvintele: «Pentru a trezi lumea modernă la viaηă, trebuie scris Elogiul lenei, al acelei lenevii plină de împăcare și cu un zâmbet ce acceptă totul». Problema nu e una de glumă, ci esenηială. De ce doresc oamenii să realizeze neapărat ceva? Oamenii muncesc, în general, prea mult, pentru a mai putea fi ei înșişi… Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate… Dacă un guvern ar da un decret, în plină vară, că vacanηa se prelungeşte la nesfârşit şi că, sub pedeapsa cu moartea, nimeni nu poate părăsi paradisul în care huzurește, ar urma sinucideri în masă și masacre fără precedent… Oricum, ca să înηelegi esenηialul, trebuie să nu practici nici o meserie… Nu se poate gândi decât la orizontală.

Este aproape imposibil concepi eternitatea stând în picioare”.

 

Teoria corzilor

Tema universului plin de astre locuite de fiinye similiumane, care a fost vie între Ockham și Kant, s-a reactualizat, în ultimele decenii, stimulată de principiul antropic. Acum se pune însă problema contactelor și comunicării efective cu alte fiinye rayionale. După ce s-a ajuns însă la teoria matematică a „corzilor”, a apărut ideea că accesul la unele lumi n-dimensionale și la eventualii lor locuitori ar putea fi dificil (sau imposibil), nu doar din cauza unor prea mari distanye cosmice, ci și pentru că


 

respectivele lumi ar putea fi prea mici pentru ca noi, date fiind dimensiunile noastre, să le putem localiza.

Iată o întrebare, pe care eroii lui Gulliver sau cei din

Micromégas al lui Voltaire nu și-o puneau.

 

Lucrul și speculaçia filosofică

Lucrul, cuvânt banal al vieyii cotidiene, este, în mod surprinzător, și o expresie des întâlnită în zonele înalte ale filosofării. În ultimele secole, a atras atenyia expresia lui Kant privitoare la „lucrul în sine”. Dar și în secolul XX, lansându-și fenomenologia, Husserl îndemna gânditorii

„să se întoarcă spre lucrurile înseşi”  reactivând o sintagmă a lui Platon din Scrisoarea a VII-a. Iar Noica își împarte ontologia în două păryi: fiinηa în lucruri și fiinηa în ea însăși, prima parte ocupând aproape întreaga lucrare.

Ce ar putea spune oare filosofia analitică actuală privitor la cuvântul-concept „lucru”?

 

Rondelul lucrurilor

Oh! lucrurile cum vorbesc, Şi-n pace nu vor să te lase:

Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prin grai aproape omenesc.

Tu le crezi moarte, și trăiesc Împrăştiate-n orice case.–

………………………… Şi câte nu-yi mai povestesc În pustnicia lor retrase: Cu tot ce sufletu- i uitase

Te-mbie sau te chinuiesc. – Oh! lucrurile cum vorbesc.

(Alexandru Macedonski)


 

Limba lucrurilor

Gadamer, într-un eseu inclus în cartea Adevăr și metodă, abordează semnificayia a două expresii idiomatice (în germană): „natura lucrurilor” (Die Natur der Sache) și „limba lucrurilor” (Die Sprache der Dinge). Într-o poziyionare care, în mare măsură, e heideggeriană, el plasează problema în contextul „lumii deschise de limbă”. Și, tot în stilul lui Heidegger, invocă în ajutor poeyii. Dar, spre deosebire de maestru, face trimitere și la credinyă, în consonanyă cu traducerea Logosului biblic în latină prin Verbum.

Lăsând în plan secund aceste opyiuni, rămâne deschisă problema: în ce măsură mutayia, ce s-a petrecut în limbajul lui homo sapiens în urmă cu aprox. 70.000 ani, a deschis calea „entităyilor fictive”; și în primul rând, zeilor… Dar și unui sens global al valorilor de schimb și lucrurilor. Ce cuprinde și clasicul „lucru în sine”?

 

Pseudo Cioran

Ce va apărea în loc?

„De acord cu ideea prietenului meu Eliade de a imagina o antropologie filosofică dimensionată prin istoria religiilor. Dar atunci, dacă deconectez de varianta prin care Istoria începe odată cu alungarea din Rai și se încheie acum, prin topirea monoteismului creștin și Căderea din timp, va trebui să accept toate trimiterile la nenumăratele întruchipări ale sacralităηii, pe care Mircea (E) le face în ultima sa carte, privitoare la Istoria doctrinelor și credin4elor religioase. Adică, începând cu vremea șamanilor, trecând prin yoghini și Buddha, taoiști și manicheiști, prin protomonoteismul ebraic și ultramonoteismul Profetului etc. etc. Ei bine, dacă e așa, înseamnă că e și aici o istorie, ce începe și se termină.


 

Şi atunci, chiar dacă ignorăm căderea din timp, proclamată de mine, oare, pe locul în care s-a plasat și s-a diferenηiat atâta vreme sacralitatea, ce va rămâne?

Sau locul acela va sta în continuare gol, umplut cu nimic.

Cel puηin Dinu (Noica) așeza, în spatele „deveninηei” sale, tradiηionalul Unu al neoplatonicienilor, reanimat.

Oare cum va arăta această instanηă peste doar un mileniu (în raport cu cele peste cinci mii de ani ce au trecut de la facerea lumii)?”

 

Lucru și lucrare

În limba română, cuvântul lucru derivă din latină, dar nu din res, ci din lucrum, care înseamnă „câștig”. Pe lângă tot ceea ce astfel se pierde – prin deconectarea de la semnificayiile pe care istoria gândirii le-a dezvoltat pornind de la res (inclusiv realitatea) – avem și un câștig, căci acest cuvânt permite verbalizarea. Adică „lucrările”, care, în cele din urmă, vin de la Dumnezeu (căci muncile se zice că vin de la Diavol).

 

DECEMBRIE

Proiectata carte Gâlceava înçelepçilor în jurul timpului: Cioran, Eliade, Noica și Heidegger, povestind isprava celor trei muschetari de pe Dâmbovi a, ce atacă Timpul patriarhului din Freiburg, începe să se închege.