// Mircea Lazarescu

Note de jurnal 2017

NOTE DE JURNAL 2017

 

JURNAL DE VACANTA

 

IULIE – AUGUST

 

Sâmbata 15 Iulie

 

* Pentru cine scriem?

            Când stai linistit sub un nuc racoros, într-o curte cu flori si gazon, aproape de munţi, odata cu pacea si linistea din jur, cel deprins cu scrisul (a tot felul de minuni) ce sa faca pentru curgerea senina a timpului decât sa mai scrie, din când în când, ceva rânduri. Dar despre ce?  Si mai ales cui?

            În vacanţa, scapat de canicula din Timisoara, cel mai firesc ar fi sa-ţi notezi din când în când, câte ceva într-un jurnal. Asta ar rezolva cât de cât întrebarile de mai sus. Scrii orice-ţi trece prin minte, gânduri, amintiri, ceea ce vezi si povestesti cu cei din jur sau afli de la stiri, ca într-o cronica. Cât despre “cui”? Jurnalul are în însasi noţiunea sa o serie de destinaţii. Exista jurnale intime, în care te adresezi ţie însuţi. Apoi, “jurnale de idei”, “jurnale de calatorie”, “jurnale – cronica” (a evenimentelor “istorice”), “jurnal de lectura” – pentru orice tip de lecturi, stiinţifice, fantastice, biografice, literare, a altor jurnale. Dar un astfel de jurnal îl va citi oare cineva, cândva? Jurnalul e altfel decât epistola ce i-o adresezi cuiva anume, circumstanţial sau în cadrul unui shimb de scrisori. Si s-ar putea sa nu-l citeasca niciodata nimeni. Ei si!...

 

            Deci, ieri am sosit la Garâna, schimbând cosmarul nopţilor de canicula (ba mai era si luna plina) din oras, cu binefacatoarea racoare de la aceasta vila, sarbatorind sosirea cu mici la gratar, vin alb spaniol, povesti si contemplaţie. Dar stirile sunt accesibile si aici. În urma cu un an, de 14 Iulie eram tot în vacanţa, iar evenimentele din Turcia si atentatul din Franţa se întâmplau tocmai atunci. Se avansa ideea ca tentativa împotriva lui Erdogan ar putea fi o cvasiînscenare, de tipul incendierii Reichstagului de de catre oamenii lui Goring; dar se pare ca sultanul de la Ankara a luat lucrurile în serios. Iar în anul ce a trecut de atunci ţara s-a divizat, politica regimului de acolo a devenit tot mai ambigura în relaţiile cu SUA, Germania si NATO, cu apropieri de Rusia si prezenţa bine exprimata în Syria si Golf. Oricum, Turcia da dovada ca acorda importanţa drumului chinez al matasii. Cât despre 14 Iulie francez, anul trecut a atras atenţia doar masacrul de la Nisa. Scena politica s-a mai schimbat.  Anul acesta, cei doi eroi ai alegerilor din ultimul timp s-au întâlnit la Paris. Tânarul napoleonean al Franţei de când si-a preluat mandatul s-a întâlnit la Paris cu Putin (ciudata coincidenţa, la 300 ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice cu Petru cel Mare); iar acum cu miliardarul American (100 ani de la implicarea SUA în razboi pentru salvarea Europei de nemţi). Atât Macron cât si Trump sunt – cu întreaga lor ehipa – novici în politica, (în raport cu orice alţi guvernanţi din lume), fapt ce sugereaza un nou trend în politica mondiala. Si, se pare, ambii promoveaza un alt stil. La Hamburg, francezul si-a permis sa întârzie la întâlnirea oficiala cu Putin (iar rusul, care pe moment a glumit, desigur nu-l va ierta pentru afront). Iar americanul a trimis (tot la Hamburg) la o recepţie oficiala pe fica-sa, în locul sau. Probabil însa ca scena politicii europene va încapea pe mâna tandemului cu Madame Merkel, ce are o experienţa politica aproape pe masura ţarului de la Kremlin.

            Gata cu cronica si bârfele politice, stârnite de stirile de aseara si ramasiţe ale pulberii aduse din Timisoara. Sa intram în vacanţa.

 

            * Sa revenim, care va sa zica,  la certitudinea sensibila. În imediata mea apropiere sta, maiestuos, caţelul Bulkow, semanând cu statuia canina a unui zeu egiptean. Numele sau – straniu pe aceste meleaguri – deriva de la originea caţelului. El provine de la un camin privat pentru câini stradali din Lugoj, pe care-l finanţeaza filantropul bogatas Bulkow din Danemarca, sponsor si a casei de tineri orfani din localitate. Domnisorul Bulkow canin a fost adoptat de Adina, convieţuind în casa ei cu o pisica cu care se joaca toata ziua. Aspectul sau nu e nici al unui nobil nici a unui badaran; un caţelus cuminte ce da mereu din coada si se lasa cu placere mângâiat. Refuza cu demnitate boabele din pachetul pentru câini, care probabil îi aminteste de trista sa copilarie la caminul vagabonzilor. Dar manânca orice mâncare omeneasca, si te priveste în ochi, când serios când duios. Din perspectiva evoluţionista e de înţeles acest câstig expresiv pe care dintre animalele domesticite doar câinii l-au dobândit; ei sunt cei mai vechi companioni de suflet a lui homo sapiens (ce bizara si extraordinara e în schimb privirea umana pe chipul leilor ca în gravurile lui Da Vinci!). M-a impresionat azi când tânarul Bulkow (are doi ani) m-a privit în ochi. Oamenii se privesc foarte rar si pentru foarte scurt timp în ochi, si chiar atunci sub semnul tensionat al întrebarii despre sinceritate si curaţenie sufleteasca. În rest Bulkow stie, ca orice câine, sa lase timpul sa treaca pur si simplu stând linistit locului; pentru ca, dintr-odata, brusc, sa se agite si sa alerge în cerc. Oare de ce?

 

            * Azi e destul de racoare; iar soarele când apare, când se ascunde dupa nori. Bine ca pot fi relaxat, încheind povestile primei jumataţi de an. În sfârsit, s-a anunţat sosirea de la tipografie a “Gâlcevei întelepţilor în jurul timpului”. În urma cu o saptamâna am avut lansarea retiparitei carţi “Culorile nostalgiei”. Iar zilele trecute am încheiat cumva o prima versiune din “Insuportabila filosofie”, care dezvolta câteva teme nicasiene ce s-au iscat cu ocazia scrierii Gâlcevei : relaţia fiinţei cu Unu, lucru, limba, lume, loc si deschidere, precum si complicatele teme ale transcendenţei si transcendentalitaţii. Acum pot linistit sta linistit cu ochii în departari si pierde vremea, lasând sa-mi fuga mintea pe unde o vrea. Si ascultând muzica chinezeasca (este ora 11.30 si s-a mai încalzit).

*

*       *

            * Aflu prin telefon ca, totusi, ieri nu au sosit de la tipografie volumele Gâlcevei, asa cum era vorba (se pare ca un dracusor îsi baga coada…de ce oare? în toata povestea asta). Chiar daca sunt în vacanţa deplina cu trupul si sufletul, nu pot scapa peste noapte de toate acele cuvinte filosoficesti - simple si profunde – care m-au bântuit în ultimii doi ani. Ce ar fi de facut acum (dar nu ma pricep) ar fi sa-mi imaginez câteva pagini de desene animate, în care sa le personific si sa le pun sa joace.

 

            * De exemplu cuvântul lume. E un cuvânt banal, cu multe folosinţe. Te duci într-un loc în care se afla multa lume, între care întâlnesti si lume cunosuta si lume necunoscuta. Ba chiar si lume buna. Lume ce vorbeste despre treburi lumesti, ce se petrec zilnic în lumea noastra. Mai sunt printre cei pe care-i întâlnesti unii zanatici (“dianatici”), parca picaţi din alta lume, pe care lumea-i bârfeste. Dar dupa un timp ţi se face urât de atâta lume si parca ar vrea sa te duci departe de lume. De lumea aceasta nebuna, nebuna, nebuna. Si începi sa visezi la alte lumi; fie cu ochii deschisi fie cu ei închisi (vorba lui Heraclit: “Pentru cei treji exista o singura lume, a tuturor, pe când în vis fiecare se adânceste în propria sa lume”). Si astfel poţi sa te afunzi în lumi trecute, în lumi imaginare, fantastice, fictive, supranaturale, istorice. În lumea grecilor de pilda, sau a asirienilor, a tibetanilor, a chinezilor, în lumea Revoluţiei Franceze s.a.m.d. Sau în alte lumi posibile, din cosmos.

            Ce o fi avut neamţul acela cu numele Heidegger de a pus lumea în centrul Dasein-ului omenesc prin existenţialul a-fi-în-lume.?

            * Seara racoroasa.

 

Duminica 16 Iulie

 

* Ieri Carmen a coborât cu masina la Lugoj iar Adina si Bogdan s-au plimbat, seara prin comuna. A fost si un concert rock dar nu s-a auzit pâna la noi. Domnisorul câine Bulkow se joaca pe pajiste cu un ursuleţ de plus, pe care-l tot salta si-l arunca cu gura, învârtindu-se în jurul sau. Vremea e frumoasa. Sunt nori dar nu a plouat, la soare e chiar cald, dar când cerul e acoperit se asterne racoare. La bucatarie se prepara limba de viţel si hrean.

 

            * Ion Petru Culianu: “Marsilio Ficino (1433-1499) si problemele platonismului în Renastere”, lucrare de licenţa. Aduna date interesante despre privire si deochi:

            “La Ficino o lumina de dinlauntrul ochilor se exteriorizeaza purtând cu sine si o parte de spirit. Asa se explica iubirea si deochiul. Când cineva îsi aţinteste privirea în ochii cuiva, el îsi trimite razele si aburii sangvini prin ochi în inima celui privit, care este astfel ranit într-un loc sensibil. Inţepatura se adânceste si sângereaza, iar sângerarea îi strica propriul sânge si-l infecteaza, îmbolnavindu-l. Acesta e farmecul sau deochiul. Plutarh si Virgiliu amintesc de deochi iar Catul de un deochi prin cuvinte”.

 

            * Apropo de cuvântul de ieri, cel de “lume”, prin minte trec si alte expresii : “om trecut prin lume” (“om de lume”), “a intra în lumea altuia”, în intimitatea acesteia, pur si simplu a “intra în lume” (prin nastere), vorba aceea :”c’asa-i lumea/trecatoare/unul naste/altul moare” (dar si tânguirea: “lume, lume, sora lume”). Apoi, daca în raport cu lumea noastra exista o “lume de dincolo”, astfel încât pâna la urma “plecam de pe aceasta lume” (în lumea de apoi); si invers, din perspectiva (lumii) lui Dumnezeu, omul duce o viaţa lumeasca, prea lumeasca, fiind “ispitit de cele lumesti”.

            Importanta e însa perspectiva lumilor multiple, locuite de fiinţe diverse, dintre care unele similiumane. Dupa explozia tradiţionalei lumi închise a antichitaţii (prin sfera de cristal a cerului) desmarginirea noului infinit a dus la imaginarea a nenumarate lumi cosmice locuite, în toata perioada dintre Cusanus si Kant (principalul promotor fiind Bruno). Fiinţele de pe aceste lumi erau fie inferioare, fie superioare omului; dar similare lui (mai ales fizic). In perspectiva abstracta, Leibnitz a imagineaza o logica a lumilor posibile. Când la sfârsitul sec.XX tema s-a reluat odata cu principiul antropic, criteriul a fost existenţa unor lumi populate de fiinţe raţionale cu care am putea comunica. Au aparut acum câteva paradoxuri (sau probleme?) ce au ramas neclarificate si nu sunt discutate direct (de ce oare?). Astfel se considera ca un indiciu suficient ar fi depistarea prezenţei condiţiilor ce ar face posibila viaţa; dar nu e comentat deloc cum si de ce daca viaţa ajunge sa fie posibila, s-ar si ajunge la fiinţe raţionale. Apoi, nu e definit nicicum, ce ar însemna o fiinţa raţionala. In conformitate cu principiul antropic ar fi vorba de o fiinţa capabila sa sondeze cosmosul în adâncime si sa caute acolo alte fiinţe raţionale. Asta implica o evoluţie a antropoizilor pâna la civilizaţia de la sfârsitul sec.XX (caci în sec.XIX nu se punea problema astfel); deci, se presupune si ca istoria fiinţelor raţionale ar trebui sa fie analoaga cu cea a omenirii occidentale, pâna mai în zilele noastre.

            O expresie aparte : “Lebenswelt”….!!!

 

Luni 17 Iulie

           

            * În dimineaţa senina soarele apare pe terasa din stanga, face apoi o acolada deasupra brazilor si nucului si apune în partea din dreapta a terasei. Traiectoria mi se pare curba.

 

            * Muzica chinezeasca ce o ascult se cânta la niste instrumente aparte atât la percuţie, corzi cât si la suflat (ar trebui lecţii de iniţiere). In cele din urma peste tot globul oamenii au inventat (si au împrumutat) tehnici de expresie sonora instrumentala, la fel ca vorbirile (oare câte limbi se vorbesc pe glob pe baza aceleasi gramatici generative universale?). Europa a continuat, din Renastere si pâna acum, sa tot inventeze instrumente ce sunt implicate în muzica. Dar “atmosfera” muzicii chinezesti – ca si a oricarei mari culturi – e alta decat cea a occidentului. Când prin anii 70 am fost în China, totul era altfel, de la mers si zâmbet la arhitectura, circ si mirosuri. Eram într-o alta lume, ce nu beneficiase de tranziţia cu cea occidentala, ca în cazul japonezilor. Oricum, în muzica chineza la care am acces, nu simt avânturile romantice care s-au impus dupa Bethoven în Europa. Cum o fi creaţia muzicala culta în lumea chineza de azi?

 

            *Lung dialog telefonic cu S.Z. pe tema lui preferata, lingvistica. Limba româna se pare ca e singura ce a dezvoltat cuvântul de “învaţare” dintr-un semantem negativ, de la “viciu”, “în-viciare”. Apoi, o amintire despre primul curs la Medicina ţinut de Bobi Litvac la biologie, în care s-a aflat cât la suta apa, calciu, fier s.a.m.d. conţine corpul omenesc; si ultimul curs din anul VI, ţinut de Pamfil, ce se încheia cu cuvintele: “Toata viaţa sa fiţi si mulţumiţi de voi însiva si nemulţumiţi (sau, sa nu fiţi mulţumiţi de voi însiva”)….Amintiri despre Ivan Esveev si respectul sau faţa de cuvintele românesti derivate din slava: e.g. dragoste, iubire (si nu amor), gradina, rai etc. Cuvântul “fiinţa” derivat în româneste din latinescul fieri – a curge, si nu din ens-esse, compunând usor cu el însusi: va fi fiind, n-a fost sa fie, de ar fi sa fie….

 

            * “Lebenswelt”, celebra expresie inventata de Husserl. Deci “lume a vieţii”. Trimiterea lui Heidegger la viaţa noastra cotidiana medie, cea de zi cu zi, are în principiu acelasi înţeles. Dar de ce foloseste Husserl în expresia sa conceptul de viaţa? E desigur vorba nu de viaţa biologica – de biosul grecesc - ci de cea psihosociala  si culturala specifica oamenilor derivata din grecescul “zoe” (care, derutant a condus si a expresia zoologie). S-a remarcat ca el beneficiaza de tradiţia Lebensphilosophie – deci a filosofiei – vieţii instaurata în sec.XIX (Schopenhauer, Nietzsche, Dilthey). Miscarea a fost interpretata ca o tentativa de a aborda mai direct nemijlocitul existenţei umane (în raport cu abstracţiile sistemului lui Hegel); de unde accentul pe “elanul vital” si intuiţionism (Bergson s-ar înscrie si el în paradigma). În acelasi sec.XIX se dezvolta, însa, prin Darwin mai ales, dar si prin mulţi alţii, stiinţa pozitiva a vieţii, ca biologie. Heidegger remarca (în treacat) ca conceptul vieţii pe care-l folosesc filosofii si care deriva din grecescul “zoe” este radacina semantica din care s-a nascut expresia si conceptul lui Zeus. Apoi, pentru Occident semnificativa pare a fi si autodefinirea lui Iisus: “Eu sunt Adevarul, Calea si Viaţa”. În crestinism e vorba de a doua nastere a omului – pe care o comenta Pavel – cea întru adevarul credinţei, care reprezinta “adevarata viaţa”, viaţa întru Domnul….viaţa de crestin, viaţa daruita mântuitorului etc. Ceea ce înseamna si o aspiraţie spre lumea divina. Caci altfel, viaţa pamânteasca, lumeasca, e una întru pacat. În Renastere Dante va scrie Vita nuova. Inceperea unei vieţi noi are deci un sens spiritual general. Viaţa omului poate fi asemanatoare unei vieţi de sfânt; dar si o viaţa pacatoasa. O viaţa demna, decent sau o viaţa chinuita, mizerabila. Precum si  o viaţa împlinita.! Toate aceste sensuri nu au de-a face cu biologia. Doar în sensul ca (totusi) omul individual se naste si moare la fel ca celelalte animale.

            Totusi, cu toata diferenţa între viaţa-Zoe si viaţa-Bios, intuiţia lui Aristotel a surprins faptul ca omul se naste pe solul biosului. Daca el are uneori o viaţa dubla d.p.d.v. social si moral, el participa în permanenţa atât la viaţa-Zoe cât si la viaţa-Bios. Probabil efortul lui Heidegger de a scrie Sein und Zeit s-a orientat în direcţia descifrarii cât mai mult a dimensiunii specifice a umanului, dincolo de Bios. Dar de fapt nu a reusit pâna la capat, caci s-a izbit de angoasa, care îl leaga pe om funciarmente si de biologie (doar Cioran, cu plictisul sau, a descoperit o detasare totala din bios). Asa ca, problema psihismului uman, încercând a fi purificata, si-a readus  pe usa din dos latura sa biologica, de psihism animal.

 

Marţi 18 iulie

 

* Adina si Bogdan au plecat la Timisoara cu niste treburi iar Carmen nu s-a întors. Sunt deci singur, într-o liniste deplina pe o dimineata luminoasa si racoroasa. In faţa e un trandafir rosu. Iar în fundal dealurile împadurite urca spre munte. Bulkow sta linistit, lenevind. Deoarece imaginaţia mea nu creaza basme si metafore, ma vad silit la pace.

 

            * Coperta carţii lui Culianu despre Ficino reproduce un tablou de Dominico Ghirlandao cu patru personaje masculine în vârsta, expresive dar încremenite. E acel moment de graţie al picturii renascentine în care orice realitate se opreste, extrasa din miscare si timp, ipostaziata în frumuseţe. Formula va persista pentru peisaje si naturi moarte, dar portretele vor intra, repede, în expresivitatea situaţiei, a prezenţei la prezentului trait.

 

            * Culianu în lucrarea sa de licenţa pefigureaza “Eros si magie în Renastere”, insistând asupra luminii si privirii contemplative, dar si asupra celei patrunzatoare, ce prevesteste “vehicolul”  lui Bruno, asociat cu tema imaginarului.

            “Iubirea individuala se naste atunci când îndragim la om scânteia reflectata din lumina divina. Sufletul poarta ab etaerno o imagine sculptata în sine…..daca ne-am fi îngaduit s-o vedem, am percepe deasupra chipurilor noastre o imagine asemanatoare cu un chip uman…daca imaginea omului pe care îl vedem se aseamana cu aceasta “amprenta sufleteasca”, de aici se naste iubirea. Daca nu, se naste ura. Asa se explica simpatiile si antipatiile spontane…oamenii vor îndragi numai imaginea plasmuita de ei însasi dupa imaginea pe care o purtau launtric…îndragostitul îsi sculpteaza în propriul suflet chipul fiinţei iubite. Astfel sufletul îndragostitului devine o oglinda în care se reflecteaza imaginea fiinţei iubite…Iubirea este o moarte voluntara în alter: cugetând, uitând de sine, îsi ia zborul spre fiinţa iubita…când iubirea e reciproca unul traieste în altul. Fiecare se are pe sine prin celalalt. Cel ce avea o singura viaţa va avea doua”.

            “Dintre simţuri vazul e cel mai important în formarea sentimentelor umane; ochii frumosi îl constrâng pe cel privit sa se îndragosteasca de ei, chiar daca celelalte parţi ale trupului celui ce priveste nu sunt armonioase. Indragostitul savârseste fapte si foloseste cuvinte care ţintesc inconstient la formarea unei reţele magice în jurul fiinţei iubite. Eros e un mare magician”.

            Toata viaţa Culianu a fost fascinat de Eros si Magie. Când a fost împuscat era îndragostit lulea si intenţiona sa treaca la religia iudaica pentru a se casatori cu iubita.

 

            Miercuri 19 Iulie

 

            * Una din bucuriile acestei vacanţe e trezirea dimineaţa într-o camera mare, alba (varuita) a carei geamuri dau spre rasaritul soarelui. Asa ca, deschizând geamul, poţi petrece o ora de limpezire treptata, cu aer proaspat si ascultând muzica. Am crescut, desigur, din copilarie alaturi de radio, dar aparatul nu transmite totdeauna muzica. Si, oricum, nu ce vrei tu. La mica mea cutiuţa muzicala am ascultat în aceasta dimineaţa Telleman (e si aceasta o poveste a rasturnarii spaţio temporalitaţii din perioada post kantiana; cine stie cand si unde a fost cântat iniţial cântecul asta de trompeta. A asculta muzica live e acum o raritate; dupa cum a nu o asculta astfel, era o imposibilitate pe vremea lui Haydn).

 

            * La stiri se comenteaza mereu procentul redus de copii vaccinaţi din România (de exemplu prin comparaţie cu Bulgaria, Ungaria, Spania, Olanda etc.). Campania actuala de informare a parinţilor privitoare la vaccinari s-ar cere însa completata cu o ancheta a alfabetizarii si a motivaţiei prin scolarizare în general (o comparaţie cu ideile secolului luminilor ar fi utila în vremea telefoanelor inteligente, cel puţin în Europa si în tarile ce ţin de ea, ca România).

 

            * În zona de seism – nuvela science fiction de David Gerald (într-o antologie Gardner Dozois) Suntem prin anii 60, 70 (secolul XX) si se produc cutremure temporale ce te arunca cu câţiva zeci de ani mai înainte sau mai înapoi. Un detectiv primeste de la agenţie ca misiune sa lamureasca dispariţia unui adolescent (dintr-un grup de vreo zece) si e plasat în timpul de dinaintea dispariţiei acestuia (sunt posibile transporturi temporale pe durate de timp nu prea mari). El viziteaza ambianţa în care traiesc viitorii disparuţi, cu înclinaţii homosexuale sau cu sexualitate incerte. Timpul e relativ flexibil, în sensul ca mai poţi interveni cumva, sa amâni evenimentul pe care stii ca se va petrece; sau sa-l scapi pe unul de pacoste (dar asta înseamna ca altcineva cade victima).

            În sfârsit seful îl duce pe detectiv în anul 2039 (unde  acesta afla misterul dispariţiilor) ocazie de a descrie si comenta lumea de atunci. Cei din Cetatea soarelui traiau în spaţii geometrice regulate si munceau disciplinaţi, fericiţi. Ofertele acum sunt altele, între care “corpomodelaţia”.

            “Vrei sa-ţi modifici aspectul? Sa fii mai înalt? Mai scund? Mai slab? Mai muschiulos? Vrei sa-ţi schimbi sexul? Orientarea? Vrei sa fii hermafrodit sau homosexual? Sa-ţi reorganizezi caracteristicile secundare? Sa concepi un gen nou? Vrei sa-ţi amplifici simţurile? Mustaţa si sânii? Vrei o coada? Coarne? Branhii funcţionabile? Sa-ţi amplifici inteligenţa? Sau cum ţi-ar placea, pur si simplu, sa ai rezistenţa pentru o erecţie de sase ore”? (toate sunt acum posibile si accesibile, urmeaza sa alegi si sa declansezi programele respective – Oare nu scria Sartre ca omul e condamnat la libertate – dar remarca aceasta nu e menţionata în nuvela).

Joi 20 Iulie

 

            * Principalul eveniment care se petrece în aceasta curte, zilnic, este faptul ca nu se întâmpla niciun eveniment.

 

            * Informaţiile de aseara de la stiri vin sa-mi conforme planul pe care l-am descifrat în ultimul an, de reconectare a României la politica internaţionala. E vorba de o axa Israel – SUA (si invers) ce trece prin Europa, unde ţara noastra e veriga principala (repetatele vizite din ultimii ani la nivel înalt între România si Tel Aviv susţin ideea; si la fel ultima vizita în SUA a prezidentului nostru). SUA are, mai ales acum, relaţii dificile cu nucleul ţarilor din UE si NATO; dar bune cu estul Europei. România are parteneriat strategic cu SUA si baza de la Deveselu; iar ca atitudine antiruseasca urmeaza modelul Poloniei. În ultimele doua zile Benjamin Netanyahu, la Budapesta, a racolat în aceasta reţea si ţarile înţelegerii de la Visegrad. Noul guvern român, face în plus, plecaciuni adânci la Brussel (ceea ce cei din reţeaua Visegrad nu fac). România are (sau poate avea) relaţii bune cu Irakul, chiar si cu Azerbadjanul. Apoi, e o poarta pe drumul matasii si în acceptabile relaţii cu China (A se revedea peste 2 ani aceasta schema).

 

            * Azi, Bulkow a fost brav, alungând o pisica neagra.

            * Culianu considera ca centrul filosofiei (ne-originale) a lui Ficino e psihologia. E o întreaga poveste aceasta relaţie a filosofiei cu psihologia, care se trage de la Peri Psihé a lui Aristotel, tradus în latina ca De anima. Ciudat e termenul grecesc pentru suflet, care nu e corelat etimologic cu “a sulfa” si cu “aerul”, pentru care avem pneuma, ce va fi considerat echivalent cu spiritul (la fel ca în latina – unde avem si res-piro – sau în slava Duh (dusa) duhovnicesc. Pe când Psyche era o zeiţa minora. Ori, psihismul e o zona stranie ontologic, caci e o fiinţare ce sta la baza punerii problemei fiinţei (deci, la fel ca si Dasein-ul heideggerian). Suntem într-un teritoriu poate si mai ambiguu decât cel al vieţii (cu diviziunea viaţa-zoe, viaţa-Bios). Desi anticii nu au contestat niciodata sufletul animalelor, s-a vorbit de-a lungul istoriei occidentului mai ales de sufletul omenesc. În crestinism, de asemenea. Si totusi, sufletul se distinge de spirit. Însa, sufletul omului, caracterizat la greci prin nous, avea acces si la logos. Iar în latina, la raţiune. În zona ambigua a “vieţii sufletesti” se plaseaza si “lumea vieţii”. Probabil ca date fiind aceste ambiguitaţi, a încercat Heidegger sa faca curaţenie cu al sau Dasein. Dar nu a reusit complet. Oare reuseste “fiinţa raţionala” a principiului antropic? Dar ce înseamna totusi raţionalitate?

 

Sâmbata 22 iulie

 

            * La jocul yanzi (chinezesc, pe care l-am învaţat în urma cu peste 30 ani pe aceste meleaguri) aseara am avut mai mult noroc decât alaltaieri. E un fel de pocker cu 4 zaruri, pe care-l joci individual, cu câţi parteneri te aduni. Probabil ca zarul e cel mai vechi joc inventat, ce reuneste matematica (geometria si aritmetica) cu destinul – ce a devenit ulterior “sansa” si teorie a probabilitaţilor. Odata cu teoria matematica a jocurilor însa, destinul s-a dezumanizat; iar natura pare plina de zei.

 

            * Azi e sfânta Maria Magdalena. Acum câţiva ani am citit o carte care dezvolta ipoteza ca Maria Magdalena s-a casatorit cu Iisus; iar copiii lor au migrat în sudul Franţei devenind regi în Provence (ca stramosi ai Merovigienilor); organizând apoi crestinarea Irlandei si viaţa calugarilor de aici. Cât despre Iisus, el n-ar fi murit pe cruce; ci si-ar fi încheiat viaţa într-o manastire essiniana. Desigur, schema acestei istorii darâma crestinismul. Totusi, e interesant ca în multe locuri din Europa se sarbatoreste “Maria cea neagra”. Iar la Ierusalim în biserica ruseasca de pe Muntele Maslinilor, Maria Magdalena e plasata ca cel de al 12-lea apostol, în locul lui Iuda.

 

            * Plaja între 9 si 10. Soare puternic. În jur racoare.

 

            * La capatul curţii, dincolo de gardul de piatra, e o poiana cu vedere larga în direcţia Semenicului, unde între pomi se leagana doua hamacuri. Aici a fiert ciorba de peste iar acum viţelul cu varza. Sunt si corturi, pentru perioada festivalului de jazz. Bulkow moţaie. Diseara e din nou concert de rock.

 

            * În Ontologia lui Marsilio Ficino, consonanta cu lumea si vremea sa, timpul ce deriva din eternitate precede spaţiul, ce se releva prin locul (toposul) corporalitaţii. Întreaga creaţie începe de la fiinţa suprema si se încheie în lumea corpurilor, unde formele (substanţiale si incorporale) primesc sau informeaza substratul material. Treptele procesiunii sunt: 1. Dumnezeu; 2.Mintea angelica (lumea ideilor, intelectul universal); 3. Raţiunea sufletului; 4. Sufletul; 5. Natura; 6.Trupul. Dumnezeu, care în tradiţia neoplatoniceana este Bunatate, genereaza prin iubire cele patru cercuri concentrice, în care straluceste Frumuseţea sa: lumea imobila a minţii angelice, care conţine ideile, apoi cele 3 lumi mobile, respectiv cea a Sufletului, cuprinzând noţiunile; pe cea a Naturii, cuprinzând Germenii Plasmuitori; si, în cele din urma, lumea corporala a formelor.

            “Unu”, care transcede totul, se afla deasupra miscarii si repausului; deci peste timp si vesnicie. Mintea angelica este numar, vesnicie si stabilitate. Sufletul este numarare si miscare. Ca substanţa incorporala el se afla în vesnicie; dar ca acţiune se afla în timp. Trupul primeste si însusirea de extensie (loc); fiind si numar (adica multiplu, în comparaţie cu Unu), miscare si loc. El se afla complet cufundat în timp, în lumea nasterii si a morţii; în timp ce Sufletul e incoruptibil, ca substanţa”.

            Preeminenţa timpului, în corelaţie cu sufletul (ce e si angelic si uman – dar nu se menţioneaza a fi animal) s-a dezvoltat apoi prin Descartes si Kant (în întreţesere cu imaginarul), atingându-si apogeul la Heidegger.

 

Duminica 23 iulie

 

            * Toate scrierile SF invoca iesiri efective din timp. Altfel, ar fi doar un basm.

 

            * Una din ambiguitaţile principiului antropic e deci aceea care cultiva presupoziţia ca nu suntem unicaţi, ca exista (potenţial sau real) mai multe cosmosuri constiente. Faptul presupune, în conformitate cu înţelesul raţional constient ce-l implica principiul antropic ca si pe o alta planeta a cosmosului nostru s-a ajuns la nivelul de cunoastere fizica si tehnologica a umanitaţii occidentale din sec.XX. Dar asta înseamna ca, întreaga antropogeneza de aprox. 2 milioane ani si cultura de zece mii ani nu ar fi realizat condiţia cosmosului constient fara ultimii o suta ani. Din perspectiva principiului antropic oamenii au devenit raţionali doar în sec.XX. Era deci “necesar” sa evolueze cultura si civilizaţia pâna la acest nivel!? Nu e nimic aleator în ce s-a întâmplat.!? În cosmosul nostru, în care omul din sec.XX d.c. a aparut pe pamânt în mod “necesar”, se va mai ajunge la înca o situaţie similara pe o alta planeta? Care este argumentul care ar putea fi invocat ca sa se susţina ca nu suntem unici?

 

Luni 24 Iulie

 

            * Înviorarea de dimineaţa consta aici, în cufundarea în Rebus-uri. Partenerii mei de vacanţa consuma zilnic doua trei caiete de cuvinte încrucisate (si mai au o rezerva suficienta). Îmi amintesc în copilarie ce mult timp mi-a luat sa compun un careu. Acum se fac la calculator. Economie de timp si creativitate în viaţa cotidiana.

 

            * Oare au orchestrele chineze echivalentul cornului englezesc? Oricum au echivalentul acelor tuburi care, atârnate pe lânga case, scot sunete minunate la adierile de vânt.

 

            * Puskin a calatorit mult în Rusia, la fel ca Maiakowski. Amândoi au terminat tragic. Rusia are în ea un patetism al tragismului, de la narodnici si nihilisti la eroii lui Dostoiewski si Revoluţia Rusa, (de la care se împlinesc anul acesta 100 de ani). Tragism care razbate în toate filmele rusesti pe care le-am vazut. Ce s-ar face cultura rusa fara aceasta tensiune si acest chin al dezmarginirii?

 

            * Principiul antropic are ca subtext realizarea de contacte cu fiinţele raţionale din cosmosul pe care ajungem sa-l cunoastem (si sa-l exploram). Problema definirii “fiinţelor raţionale” nu pare deloc simpla, daca privim la utilizarea acestei expresii în cultura occidentului. Pentru filosofia greaca era vorba de “zoon logon ehon”; deci de un vieţuitor dotat cu logos. Logosul grecesc, pe care omul îl împartaseste cu cosmosul (de la prima sa semnalare de catre Heraclit), se manifesta, în specificitatea sa umana, în mare masura lingvistic, ca propoziţie, enunţ etc. Oricum, trimiterea spre narativitatea lingvistica a logosului e mult mai mare decât cea a conceptului latin de ratio – raţiune, care a ajuns dominant în scolastica si modernitate. E drept ca din logos s-a decantat organonul aristotelic, pe care stoicii l-au numit logica. Dar la stoici el a funcţionat si ca “logos spermaticos”, principiu cosmic major, pe care crestinismul l-a receptat. Oricum, în ontoteologia crestina una din ipostazele fiinţei supreme, Iisus, este denumit Logos (dupa sugestia Evangheliei lui Ioan). Interesant si semnificativ este ca în Biblia latina logosul e tradus prin Verbum si nu prin raţiune (oare, Dumnezeu nu e raţional?)! Faptul subliniaza ca interferenţa anticului logos cu limba (si limbajul), viza aspectul predominant narativ mitic al acesteia. Pe când raţiunea latina a semnificat, de la început si tot timpul, predominant ordinea si calculul (matematic). Totusi, fiinţa raţionala a principiului antropic trebuie sa poata comunica cu alte fiinţe raţionale din cosmos. Dar, acum e vorba de un alt tip de limbaj ecât cel al narativitaţii mitico istorice si de poveste imaginata. Adica de un limbaj comunicaţional, informaţional în fond, care seamana pâna la un punct cu mesajele transmiterii genetice a informaţiei în biologie.

           

Marţi 25 Iulie

 

            * Conan Doyle, publica în 1912 un roman SF (despre pamânturile virgine în care mai traiesc dinozauri si în vremea noastra). Acţiunea se petrece la capatul acelui veac ce se întinde de la sfârsitul razboaielor napoleoniene si culmineaza  cu La Belle Epoque si Epoca Victoriana. Veacul ideii de evoluţie si stiinţe pozitive, într-o Europa expansiva, fara razboaie interne, (în afara conflictului Franco-Prusac), tot mai prospera si stapâna ai lumii. Medicul Conan Doyle, care în romanele sale poliţiste face apologia pozitivismului, descrie de minune portretul savantului pozitivist si orgolios, care se desfasoara acum în zoologie, descoperind persistenţa animalelor din jurasic, alaturi de oameni maimuţa si de gentlemen-ul englez.  Într-o vreme în care literature SF bâjbâie într-un viitor plin de promisiuni extraordinare, revenirea în trecut si la problema inserţiei în biologie a “fiinţei raţionale finite” care e omul, e benefica. Probabil viitoarele monografii SF vor selecţiona nu doar pe Jules Verne ci si literatura mitologica si de basm.

 

            * Comentariul ontologic a lui Noica privitor la “fiinţa în lucruri”, afost o intuiţie deosebita, ce deschide o Cutie a Pandorei, problematica, asupra careia ar merita sa se zaboveasca. În cele din urma expresia greaca pentru lucruri – pragma – este un semantem ce sta si la baza verbului “pratein”, care se refera la activitatea omeneasca ce are de a face cu alţi oameni, dar si cu “lucrurile”. E vorba de practica, de practici. Asa e practica juridica, educativa, medicala, practica artistica, stiinţifica, practica teoretica, practica religioasa (a credinciosului practicant); si nu în cele din urma practica muncii. Apoi, expresia latina pentru lucru – res – sta la baza conceptului de real, realitaţi, realitate. Ori în prezent, ontologia nu poate fi discutata fara referinţa si la “realitatea deplina, împlinita”; si la ceea ce s-a realizat. La “realitatea noastra de zi cu zi”. Deci, la lucruri.

 

            * Povestea raţiunii europene e cel puţin la fel de fascinanta ca cea a logosului grecesc. Ea semnifica la început calcul, ordine, masura (raţia alimentara, raţionalizarea consumului). Asa au aparut “livre de raisons”, carţile de mic buget familial ale gospodariilor din burgurile europene. Raţiunea înseamna si argument, temei, “raţiune de a fi” a unui lucru. Logica e desigur raţionala; dar interferenţa cu limbajul nu e evidenta. Matematica si metodologia au însa raporturi strânse cu raţiunea. Europa a mostenit, odata cu cele sapte arte liberale, o articulare între artele ma-tematice si artele tematice, literare (lingvistice). Artele aveau însa o importanta faţeta practica, de realizare efectiva a unor opere (artistice sau stiinţifice). De fapt, la nivelul artelor, dimensiunea practico-teoretica a existenţei umane realizeaza o strânsa întreţesere. În perioada de dupa Renastere, raţiunea devine dominanta în cultura europeana ca ordine (L’age du raison); si de impunere a unor metode articulate cu matematicul. Exemplar e Descartes. Prolema matematicii ramâne centrala si pentru Kant, care dezvolta ideea transcedentalitaţii pentru a raspunde la întrebarea: “cum sunt posibile judecaţile sintetice apriori ale matematicii?”. Dar raţiunea lui Kant e o instanţa a dezbaterii unor idei (ideale), ce conduc la antinomii. Fiinţa raţionala finita a lui Kant nu ar avea cum sa-si foloseasca raţionalitatea pentru a comunica cu alte fiinţe similare din cosmos (desi Kant nu neaga posibilitatea acestora). Si aceasta, deoarece nu e interesata de limbaj. La fel e si omul (raţional-spiritual) a lui Hegel (care însa nici el nu e interesat de fiintele raţionale din cosmos). Raţiunea europeana, conjugându-se cu matematica si pregatind epoca postmoderna, a susţinut dezvoltarea unor teorii despre lumi posibile; si a deschis problema unor limbaje comunicaţionale aparte. Adica, a revoluţionat instanţa teoretico-practica a omenirii.

            Dar problema definirii fiinţei raţionale a ramas tot deschisa.

 

Miercuri, 26 Iulie

 

            * Ieri a plouat toata ziua. Azi e racoare de invidiat de cei ce au trait zilele de canicula. În faţa am un brad. Cura de aer de munte (ca pe vremuri pentru tuberculosi, la Davos).

            Deoarece Brexit-ul taraganeaza în negocieri, succesul sau devine problematic. Cum va regasi  Marea Britanie un Comonwelth, pentru care sa fie un centru de atracţie? UE deja are convenţii cu Canada si Japonia pentru liber shimb. SUA începe sa intre în izolaţionism. Cursa va fi probabil pentru India, Africa de Sud, Australia si Sud-estul Asiei (China si Rusia îsi vor pastra, cu mândrie, pretenţia de a fi si ele la câte un centru). Lumea peste cinci ani?!!

 

            *Latinescul “mens-mente” nu trimite etimologic la suflare (aer, respiraţie, duh, spirit – respiraţie) ca psihé-ul grecesc, sau ca pneuma; si chiar ca anima latina. De aceea termenul de “mente” s-a articulate cu dificultate de tradiţia greaca si nu a patruns decât în sec.XX în filosofie, odata cu filosofia minţii.

 

            *La Ierusalim de mai multe zile sunt miscari, tulburari, conflicte pe Muntele Sacru, unde e si explanada moscheelor. Locul e sfânt pentru mahomedani, dar si pentru crestini si evrei. Ca “loc sacru” e impregnat de istorie. Dar “loc de rugaciune” erau si imensele catedrale gotice si baroce ale Europei în care încapeau mii de oameni. Pâna a venit Luther si l-a localizat pe Dumnezeu în ufletul fiecaruia. Si totusi, si la protestanţi bisericile au ramas locuri sfinte, toposuri de adunare, întru Dumnezeu. Dar nu chiar ca la mahomedani, care trebuie sa se prosterneze în genunchi în faţa lui Alah în momentul rugaciunii. Asa ca si azi se construiesc moschei immense. Locurile acestea omenesti, ca locuri de rugaciune, sunt diferite de conceptul de “loc”, asa cum îl definea Aristotel în Fizica.

 

Joi 27 Iulie

 

            *Oare care e diferenţa între “jocul lingvistic” sugerat de Wittgenstein si un bun Dicţionar lingvistic (cu o serioasa documentare etimologica). E.g. speculaţiile lingvistice ale lui Heidegger.

 

            *Condiţia de posibilitate a lui Kant se configureaza la intersecţia dintre doua tipuri de silogisme, cel condiţional (daca…atunci) si cel modal (e posibil ca…).

 

            *Si Noica si Heidegger vorbesc în ontologiile lor despre “deschidere”: deschiderea unei lumi (prin opera de arta); deschiderea drumului spre în-fiinţare, întru devenirea întru fiinţa. Dar, orice deschidere se cere localizata si circumscrisa pe un fundal sau într-un context. Asa e deschiderea unui geam, a unei usi, a unui ecran TV, a unui radio, a unei carţi. Adica (vorba lui Noica) o limitaţie ce nu limiteaza. Dar care e fundalul pe care se plaseaza acest “semen entis” a lui Noica, “închiderea ce se deschide”? E, probabil, cel al lucrurilor, instanţa de care el a avut nevoie tocmai pentru a nu ramâne fara context.

            *Povestea raţionalitaţii, a logosului – si, corelativ, a logicii, limbii, teoriei argumentaţiei, dialecticii dar si a lumii etc. – are sens si comprehensibilitate doar în perspectiva înţelegerii omului (antropos-ului, Dasein-ului) ca o fiinţare vertebrata de o instanţa practico teoretica supraindividuala. Instanţa ce se articuleaza la un pol cu multiplicitatea indivizilor constienţi; iar la alt pol cu generalitatea transcendentalo-transcendenta a Unului. Fara un astfel de comentariu lipseste fondul figurii. Adica, nu e posibila o clara circumscriere a specificului raţional al antroposului, în cadrul abisului constiinţei.

(Mâine cobor la câmpie)

 

 

(Fragment scris în Timisoara, la caldura)

Instanţa teoreticului

 

          Daca conceptul de constiinţa subiectiva s-a impus în modernitate la scurt timp dupa Renastere, în urma demersurilor lui Luther, Calvin, Descartes, Locke – atingând o recunoastere unanima prin opera lui Kant, cel de teorie stiinţifica si-a câstigat prestigiul doar dupa sinteza conceptului de constiinţa care a determinat în sec.XX dezvoltarea epistemologiei ca ramura a filosofiei. Expresia de “teorie stiinţifica” atrage atenţia asupra “instanţei teorticului”, care a funcţionat latent în spatele manifestarilor umane ce s-au exprimat prin logosul-raţiune, ca fundal. Fundal caruia nu i s-a acordat o atenţie deosebita.

            Teoria (derivata din radacina semantica ce a produs si expresie Theo-zeu) însemna la greci contemplaţie, fiind corelata cu atitudinea si raportarea sumisiv admirativa de receptare a supranaturalului, a ceea ce e dincolo de cauzalitatea controlabila a fisisului. Domeniul iniţial al teoreticului nu invoca atât admiraţia – ca în contemplarea estetica - ci si invocarea. Ceea ce presupunea trimiterea la mit. Mitul ce conţinea povestea zeului si caracteristicile sale. Intrarea în lumea mitului, presupunea desigur desprinderea de lumea practicii existenţei cotidiene. Prima manifestare pregnanta a instanţei teoreticului în lumea oamenilor a fost corelata astfel cu mitul sacral si narativitatea fantastica. Odata cu deschiderea greceasca spre stiinţa, filosofie si arte, tragedia si epopeea au asimilat instanţe ale narativitaţii  teoretice sacrale, si elemente ale istoricitaţii. S-ar putea urmari faptul cum narativitatea realizata prin logosul rostitor (al vorbirii) pastreaza caracteristicile de fond ale instanţei teoreticului ce se manifesta prin mit. Faptul e valabil atât pentru povestirile fantastice (ce se întind pâna la romanul contemporan) cât si pentru relatarile istorice si biografice. Astfel, instanţa teoreticului se apropie în zilele noastre de parametrii derularii vieţii cotidiene si de premizele stiinţei (de ex. prin reportaj, investigaţie, descriere). Un caz particular e cel al cazului juridic si a discursului retoric.

            Manifestarile umane exprimate prin logosul narativ lingvistic menţionate mai sus (mit, legenda, basm, epopee, istorie, biografie, tragedie, roman, nuvela etc.) nu epuizeaza valenţele logosului (raţiune) si ale limbajului uman. Ele se desfasoara într-o dimensiune distincta de cea a contactului nemijlocit situaţional a omului cu lumea sa ambianta, realizata dupa model animal. Adica, perceperea prin simţuri a datelor informative ce deriva direct dintr-o situaţie data, înţelegerea lor, urmata de un comportament adecvat ce modifica parametrii ambianţei. În cazul narativitaţii, raportarea e la o lume re-prezentata, nu la una prezenta, actuala. Referenţialul acestei lumi poate fi divers. Dar el nu se rezuma nici la re-reprezentarea unui eveniment trait (istoric, observaţional); desi nici nu o ignora total. Ci, din principiu, aceasta instanţa a logosului narativ implica o dimensiune a posibilului umaginar. Acest posibil al logosului narativ e distinct de potenţa ontotologica; dar e apropiat (fara a fi identic) de posibilul logic, faţa de care se deosebeste prin acceptarea si a imposibilului logic.

            Aspectul esenţial al instanţei teoreticului narativ ar trebui considerat faptul ca el constituie un fundal sau un suport – în calitate de condiţie de posibilitate – a formaţiunilor ce se dezvolta pe acest teren; si nu se rezuma la suma lor, actuala sau potenţiala. Ca dimensiune antropologica constitutiva, logosul-limbaj teortic narativ, ar putea fi comparat cu un sol, un tarâm, un teritoriu al unor lumi posibile. Lumi care au sens si validitate doar împreuna cu instanţa – tarâmul – ce le-a facut posibile si le-a generat. Desigur, nu e de conceput, nici o instanţa teoretic narativa pura, care nu a generat nicio unitate narativa cu care sa fie solidara. Înţeleasa astfel, instanţa teoreticului narativ, a logosului limbaj ca generator de lumi narrative posibile, e de plasat la nivelul transcendentalitaţii Antroposului (sau Dasein-ului, daca se accepta limbajul lui Heidegger).

            Nota. Luarea în considerare a tuturor unitaţilor logico lingvistice de tip narativ din perspectiva unei transcendentalitaţi (de generare si portante) nu elimina din aceasta instanţa antropologia din multiple alte perspective. Asa cum ar fi:

-         Structura narativa constituita din personaje si dintr-un scenariu conflictual cu început si sfârsit; scenariu desfasurat prin unitaţi (miteme) ordonate într-o succesiune anume (taxis), care poate prezenta în ansamblu o semnificaţie specifica (-discurs retoric, poveste).

-         Structura lingvistica, gramatical semantica a unei limbi determinate. (Dar, se cere ţinut seama de perspectiva unei structuri generative generale pentru toate limbajele ce s-au realizat si se vor realiza în direcţia deschisa de Chomsky – si care se înscrie si ea în transcendentalitatea de ansamblu a teoreticului).

-         Corelarea, articularea si tranziţia între zona teoreticului narativ si cea a teoreticului abstract stiinţific: discursurile descriptive si sistematizatoare ar putea face parte din acest teritoriu.

-         Articularea teroeticului narativ cu zona practicilor, în diverse direcţii si feluri. Astfel de exemplu narativitatea mitului sacral se coreleaza cu practica sacrala; cea a recitarii epopeilor cu educaţia; reprezentaţia teatrala si lectura romanelor cu practica artistica, discursul retoric, cu practica juridica si politica etc.

Manifestarile umane exprimate prin teoreticul abstract stiinţific, se coreleaza predominant cu logosul matematic si al raţionamentului logic discursiv. Teoriile stiinţifice, care sunt principalele produse ce caracterizeaza aceasta zona a instantei teoreticului, fac apel în esenţa la logosul logic si matematic, la alt pol decât cel narativ. Caracterul re-prezentativ se pastreaza. Dar doar ca un pol sau o limita referenţiala, ce trimite spre lucruri (obiecte) ale unei lumi identificabile si manipulabile, ce sunt reprezentate în teorii prin simboluri semnificante. Dar, majoritatea discursului argumentativ se desfasoara prin terminologia logicii si matematicii. Zona matematicului poate fi cosiderata – în conformitate cu sugestia kantiana  - ca si corelata cu transcendentalitatea spaţio-temporalitatii; care e de atribuit însa nu doar subiectului cunoscator ci si obiectului de cunoscut. În aceasta perspectiva, sinteza cogitaţiei nu e doar transcendentala ci si transcendenta (dupa modelul noetico-noematic a lui Husserl). Discursivitatea teoreticului de tip abstract stiinţific îsi desfasoara re-prezentativitatea pe modele ale unor (sub) lumi posibile. În orice caz distincţia între modalitatea posibilului si existentului e estompata (iar necesarul deriva din consistenţa logica a noncontradicţiei teoriei).

Pentru instanţa teoreticului-abstract-stiinţific mai joaca un rol ceea ce s-ar putea numi polul doctrinar axiomatic. Aceasta se plaseaza în centrul generativitaţii transcendentale a teoreticului, în poziţionare atitudinala a Antroposului.

Teoreticul-abstract-stiinţific si logosul logico matematic ce-i corespunde, e centrat de aceeasi structura a unui imaginar creator (proiectiv) ca si teoreticul narativ. Dar desfasurarea e alta. S-ar câstiga desigur mult în claritate si elaborare daca cele doua feluri de imaginar, ar fi luate în considerare atât în elementele lor comune ca si în diferenţa lor, între cele doua câmpuri ale teoreticului.

În perspectiva practica, teoreticul stiinţific abstract se coreleaza, în primul rând, cu producţia prin munca creatoare a unor instrumente de folosinţa si acţiune; inclusiv cu mijloace de producere a altor instrumente.

Un domeniu special al teoreticului abstract stiinţific si al aplicaţiilor sale practice, are ca obiect de referinţa însasi antroposul, în special dimensionarea sa prin logos. De fapt, întreaga instanţa practico-teoretica se cere considerata ca reflexiva, cu cele doua zone ale teoreticului bine articulate (incluzând istoria, biografia, psihologia, etc., pâna la speculaţia filosofica).

Instanţa teoreticului, considerata în ansamblul ei, e distincta de individuaţia subietului cogitant (a lui “eu gândesc” la Kant sau a “sineitaţii Dasein-ului” la Heidegger) cu care totusi face corp comun (în sens dialectic). De fapt, mai corect ar fi sa se vorbeasca de o instanţa antropologica practico-teoretica, ce se polarizeaza (perihoretic) cu cea a individuaţiei judecarii sineitaţii constiinţei. Logosul – raţiune (si limbaj) strabate central, vertebrând aceasta instanţa practico-teoretica ce face corp comun cu multiplicitatea constiinţelor individuale. De aceea, a se discuta simplificator despre fiinţa raţionala pe care o reprezinta omul, e o prescurtare operaţionala utila celor ce susţin principiul antropic (al cosmologiei) si stiinţei de popularizare.

Literatura SF încearca sa realizeze un fel de legatura între cele doua zone ale instanţei teoreticului.

Expresia de “instanţa” a teoreticului a fost aleasa datorita sugestiilor pe care le ofera instituţia juridica, ce dezbate cazuri problema. Ea este exemplara atât pentru dezvoltarea dezbaterii stiinţifice în lumea moderna (a se vedea Fr.Bacon); cât si pentru “judecarea” oricarei controverse, de la cele politice la cele filosofice. Punctul de plecare este discursul argumentat. Deci, o zona ce deriva din teoreticul narativ. Dar, modelul ar putea fi aplicat si meditaţiei speculative de tip filosofic (dupa modelul husserlian). Imaginând însa parteneriatul dezbaterii problemelor epocii contemporane de catre gânditorii ei esenţiali,si problematica majora a epocii contemporane.

 

 

Marţi 1 August

 

            *Discuţie telefonica (lunga, ca de obicei), cu S.Z. centrata (ca de fiecare data) pe universul limbilor. El susţine ca denumirea de “slav” (Slavona, Slovacia, Slovenia) e o autocaracterizare lingvistica a populaţiei slave, derivând de la “slova-cuvânt”; ar însemna “populaţie vorbitoare”, prin contrast cu etichetarea de “neamţ” care s-ar referi la o populaţie taciturna, ce nu prea vorbeste.Nemţii muncesc, nu stau sa cânte si sa vorbeasca.

 

            *Dupa scrutinul agitat din Venezuela (animat de o opoziţie virulenta, cu represalii si morţi) Casa Alba din SUA anunţa sancţiuni economice, denunţând tendinţele dictatoriale si comuniste ale lui Madura. Acesta interpreteaza gestul Americii ca o reacţie tipic “imperialista”. Oare,  nu are dreptate? Lumea a cam uitat de etichetarile politice în plan internaţional ce se foloseau curent pe vremuri: comunism, imperialism. Dintre cele doua, e drept ca sistemul comunist e mai recent, doar de vreo suta de ani, de când cu victoria revoluţiei lui Lenin, cu o doctrina de la început  explicit agresiva (“lupta de clasa”). Capitalismul are oricum peste doua sute de ani, ajungând în faza “imperialista” înainte de revoluţia rusa. Si n-a fost nici el scutit de agresivitate, fara scrupule chiar, pe când s-a realizat “acumularea primitiva” (a capitalului) .Mai apoi, cu mai multe scrupule si cu o mai buna mascare.

            Dar, dupa caderea Cortinei de fier, lumea a cam uitat ca tradiţia comunismului continua, exemplul evident fiind China. Dar mai e Vietnamul, Cuba si, de ce nu Venezuela lui Chavez. Desigur, e un altfel de comunism decât cel rusesc tradiţional. Dupa cum si capitalismul European (scandinav de ex.) e altfel. Dar în SUA? Aici, în sfârsit, vine la presedinţie un bancher sadea, care spune: “Ce ma intereseaza e doar binele meu, gata cu altruismul prefacut si vorbele îndulcite; îmi pasa de SUA si nu de restul lumii”.

            Privind fara menajamente si înflorituri, SUA e de partea tradiţiei capitaliste si imperialiste, Venezuela actuala pare a se înscrie în tradiţia doctrine comuniste. Oare nu a fost nimic în spatele vechilor etichetari?

            Dar, pe vremuri mai aparuse la un moment dat “lumea a treia”. 

            Unde e ea cum?

 

            *Logos si Raţiune. Adevarata mostenire a logosului grecesc a preluat-o, dupa logosul spermatic al stoicilor, artele liberale ce au înflorit în Roma imperiala. Ele cuprindeau, ce e drept si logica, ca dialectica. Dar, în primul rând artele liberale menţin orizontul lingvistico narativ (argumentativ) al logosului; cuplat cu cel al unei matematici aplicata  la stiinţe (cosmologie) si arte (muzica). Renasterea reafirma acest sistem al artelor liberale, având însa acum în spate logica scolasticii: din care se decanteaza nominalismul empiric. Raţiunea, care a ajuns treptat sa reprezinte in Europa logosul, apare pe acest fundal, punând accent pe principiul ordinii (ierarhice). În cele din urma ea – raţiunea – ajunge sa implice un subiect constient ce percepe intelectiv obiecte exterioare, constituind o lume fenomenologica, ca fundal pentru adevar. Omul raţional a lui Kant – fiinţa finita în raport cu creatorul infinit – se rezuma la aceasta raţionalitate. Raţionalitate ce încearca sa rezolve antinomiile cunoasterii intelective. Multiplele semnificaţii grecesti ale logosului pierd, odata cu ordinea raţiunii, câmpul narativitaţii. Dupa Kant, raţiunea, investita de Hegel cu sinteza contrariilor si accesul la concept, ramâne un orizont fara o circumscriere clara.

            Deci, ce sa înţelegem atunci când principiul antropic cauta universuri care sa conţina fiinţe raţionale?

 

Joi 3 August

 

            *Drumul de la Timisoara cea aprinsa de canicula la Korunka, l-am facut cu o masina prin inima Ardealului, pe la Blaj, Jidvei, Târnaveni. La casa lui Aurel, asezata în marginea padurii, m-a asteptat o mult dorita racoare. Mare, încapatoare, cu doua nivele si terasa, ea are ca stil ceva din arhitectura maura. Pereţii sunt deosebit de grosi iar aranjamentul din interior, pastelat, e realizat cu o perfecta armonie, parca ai intra în plina meditaţie Zen. Pe biroul de la etajul întâi vad o carte cu titlul Psihistrie si spiritualitate. Autorii sunt englezi, între ei si Andrew Sims, caruia i-am scris în urma cu trei ani – când am aflat ca se preocupa de delirul religios – reamintindu-i sederea sa la Timisoara (vremi în care eram mai tineri);( i-am trimis atunci si o fotografie în care dansa strasnic la banchet). Usa biroului da spre o terasa de pe care se deschide o o larga priveliste spre dealuri împadurite.

            În sfârsit, departe de canicula innabusitoare.

 

            *Podgoriile ce produc vinul de Jidvei, aspru la gust dar plin de fineţuri si subtilitaţi, se redreseaza în ultimii ani, la fel ca toate importantele podgorii din România. O tradiţie de pe vremea lui Burebista nu poate disparea pur si simplu.

 

            *Sora lui Aurel, venita din SUA, povesteste de zapaceala de acolo, de când cu venirea lui Trump (e din partida potrivnica). În politica totul pare a merge haotic (poate economia merge bine). Congresul –  ca o reacţie anti Trump – a votat cu o ampla majoritate noi sancţiuni împotriva Rusiei, Iranului si Coreii de Nord (bagându-le în aceeasi oala); si i-a luat presedintelui dreptul de a le retrage de unul singur. Promulgând-o, Trump e etichetat ca impotent de catre rusi. Iar UE, mai ales Germania, e nemulţumita de faptul ca SUA vrea sa-si promoveze gazele de sist (scumpe) în Europa. Oricum, continua acest scandal ce se prelungeste de peste jumatate de an, în care toţi sunt convinsi si jura ca Rusia s-a amestecat în alegerile americane, fara a se aduce totusi nicio dovada infailibila juridic.

           

            *Mi-a venit în minte ca, daca si asa îmi închei excursul prin cele filosoficesti, sa scriu o “Antropologie psihopatologica”. Ţin minte ca în primii mei ani de facultate se vorbea de o antropologie anatomica si de una fiziologica si biochimica. Apoi am citit carţi de “antropologie culturala” ce analizau (unele psihanalitic) comportamente culturale ale unor societaţi mai “primitive”. Mult mai târziu am citit Antropologia lui Kant, care subliniaza aspectul animalic al psihismului si se ocupa de tulburari mentale, asa cum erau acestea pe vremea sa. Heidegger se ridica vehement împotriva oricarei relaţionari între filosofie si “stiinţa pozitiva” a antropologiei. Dar mai târziu Eliade, pentru care dimensiunea sacrului defineste umanul, viseaza din nou la o antropologie filosofica .

            Trecând peste aceasta istorie si privind omul în perspectiva celor peste un million de ani ai antropogenezei  si a unei istorii culturale de aproximativ 10.000 ani, de ce oare sa nu luam ca punct de plecaren “pozitivitatea” marilor sindroame psihopatologice (depresie, anxietate, manie, delir, depersonalizare etc.) pentru a încerca reconstrucţia psihismului specific omului. Si, în genere,  structura antropologica din care acestea deriva?

 

            *Drumul pâna la Neagra, pe un defileu în care Muresul e o apa de munte limpede, ce sare din piatra in piatra, îmi aminteste cum am copilarit, în timpul Razboiului, la Savârsin, pe malul unui Mures ce curgea lent, galben si mâlos, “batrân”, spre Pusta maghiara (pentru a se  varsa în Dunare, aceasta serpuitoare inima pulsânda a Europei).

 

            (Asociaţie de idei). “Copil din flori”. Termenul e pejorativ, derivat probabil din expresia ce eticheteaza câte un barbat ca “fluture ce zboara din floare în floare”; deci, care nu se opreste pentru a-si întemeia o familie. Totusi, mama “copilului din flori”, e astfel caracterizata ca o floare. Ceeace ar putea fi o trimitere frumoasa. Si albinele fac mierea zburând din floare în floare,  culegând nectar. De fapt, omul se trage (se pare), evolutiv, dintr-un mic insectivor (abia apoi a ajuns culegator, vânator, cultivator). Drumul spre asezare, spre cultura plantelor si animalelor, spre cultul zeilor, începe în preajma florilor, pândind insectele.

            Poate de aceea, ajungând om al culturii spirituale, a început si el sa cultive florile, în gradini, pentru frumuseţea lor.

           

            *Jumatate din Europa e sub cod rosu de canicula. La Timisoara sunt peste 40O. E adevarat ca si iarna a fost grea; deci, ne asteptam ca anotimpurile sa revina în matca lor obisnuita. Dar, cam aspra.

 

            *“Aquardente” expresie spaniola pentru palinca. Deci, cele patru elemente se pot combina toate între ele. Pamântul cu apa dau mlastina; cu aerul, norul de praf; cu focul, lava si smoala. Focul împreuna cu aerul a dat, în antichitate, stelele cerului. Focul si apa: aquardente.

 

            Diminutivele românesti (la Radio România Actualitaţi) : “Sa servesti un micisor cu o bericica”.

 

            Joi 10 August

 

            *La TV Chisinau reclame pentru uniforme scolare. Oare care e situaţia uniformelor scolare pe mapamond? M-ar interesa o istorie pe aceasta tema în România. Pe când faceam eu Liceul la începutul anilor 50 ai secolului trecut, fusesera la noi desfiinţate, apoi….nu am o imagine clara a oscilaţiilor, pe care le-am perceput, vag, de departe (statutul social al elevului….procesul de paideia!...)

 

            *La Kiev se fac pregatiri pentru defilarea militara de ziua naţionala a Ukrainei, pe 24 August.Spre invidia Rusiei.

            Rusia, dupa prabusirea U.R.S.S., sufera enorm si pentru ca nu are o zi  naţionala deadevaratelea, pe care sa o serbeze cu fast si slava. Un surogat al unei astfel de sarbatori a fost înfiinţat de Ielţîn, e în iulie, dar ea e greu digerata de Rusia, caci aminteste de fapt de prabusirea imperiului sau, de destramarea U.R.S.S. Dar alta nu e, deocamdata. Se fac defilari de Ziua Victoriei în mai, mulţi îsi amintesc de 7 Noiembrie, dar o zi naţionala a Rusiei pravoslovnice – asa cum îsi au Franţa sau SUA pe ale lor – nu exista.

            Cine o fi pus la cale (si pâna la urma a dus la capat cu succes) izolarea Rusiei de Europa? Probabil Perfidul Albion, care a si avut portofoliul de externe a Guvernului UE înainte de actuala legislatura. Oricum, a fost un plan si o realizare perfecta. S-a pariat pe punctul sensibil al Rusiei (orgoliul pe de o parte, dispreţuirea celor mai mici, pe de alta) si au provocat-o cu sperietoarea “NATO la graniţa”. Iar Rusia lui Putin a muscat. De fapt, ce mai putea face, data fiind mentalitatea dezvoltata in imperiul ruso-sovietic, cu cele doua victorii istorice în spate: Napoleon si Hitler. Au pariat pe “conflictele îngheţate”. Dar neavând abilitatea britanica de a-si raspândi limba si cultura, ţarile de la graniţa mocnesc de ostilitate, triplând gheaţa si prapastia ce o desparte tot mai mult de Europa.

            Se va topi, oare, Rusia si cultura ei europeana în abisurile centro asiatice, în aceasta vreme a globalizarii?

 

            Duminica 13 August

 

            *Oare ce expresie exista (sau ar fi putut sa existe) în vechea greaca, pentru ceea ce în latina si in limbile derivate se exprima prin “realitate”? Cuvântul s-a pastrat în speculaţia filosofiei franceze, engleze, germane chiar – “realität”. Realitatea deriva de la res – lucru – cu varianta “reitate” (când, în vremea scolasticii, semnifica quidditatea). Lucru se zice în greaca “pragma”. Oricum pragma a stat la baza expresiei de “practica” (de la prattein) în sens de activitate a omului asupra omului (umanului), în primul rând etico politica. Dar sensul practicii se întinde pâna la religie (credincios practicant), arta, stiinţe (practica teoretica a lui Husserl), chiar si munca (producerea bunurilor de consum, întrebuinţare si a mijloacelor de producţie – dupa Marx). Apoi, “omul practic” e cel care se descurca bine în problemele vieţii. Comportamentul si atitudinea practica se opun celei teoretice.

            Dar opusul realitaţii? Sa fie oare idealitatea? Sau abstracţia?...

 

            Miercuri 16 August

 

            *În Bucuresti, vara cea fierbinte e suportabila în vechile case cu camere mari, cu câte o mica veranda cu flori, lânga un parc. În armonia interiorului a aparut acum (lipsea anul trecut) o cutie mare de sticla cu o salamandra. Creste repede, cutia se cere mereu schimbata. Reptila are o coada lunga, cu care izbeste din când în când. Nu induce niciun sentiment de pace si meditaţie, precum ţestoasa.

 

            *În Grecia antichitaţii ecloziunea filosofiei a ajuns repede la maturitatea aristoteliana, urmata de sistemele dogmatice: stoicism, epicureism, scepticism. Concomitent cu acestea se dezvolta astrologia si alchimia, care înfloresc în perioada finalului neoplatonic (alaturi de religiile de mistere, crestinism si gnoza). Victoria finala e a crestinismului, a carui ontoteologie îsi atinge apogeul în vremea scolasticii si a misticii renane. Apoi, reapare filosofia (modernitaţii) odata cu subiectul constient si o natura obiectiva matematizata.

            Cam acesta ar fi rezumatul. Renasterea, este însa, iniţial, dominata de neoplatonism, astrologie si magie (inclusiv vrajitorie). Apoi, cele trei religii monoteiste îsi continua destinul crepuscular alaturi de topirea filosofiei in stiinte. Lumea fenomenala se matematizeaza iar constiinţa se estompeaza……

            FINIS (adica, PREZENTUL).

 

Vineri 18 August

 

            În drum spre Tulcea (Delta) o noua convorbire telefonica prelungita cu S.Z., desigur, despre lingvistica. Germana are o structura sintactica asemanatoare cu cea a limbii grecesti (oare si cu a vechii sanscrite?) fapt ce o face apta pentru speculaţia filosofica. Dar, de fapt, filosofarea profita mai mult de jocul semantic. Totusi, ce e cu puzderia aceasta de limbi, derivate toate din funcţionalitatea unui creier ce a achiziţionat evolutiv capacitatea (structura funcţionala) a unei gramatici generative? Si apoi, evoluţia limbilor seamana cu evolutia din biologie, a animalelor mai ales. Dar ea evidenţiaza mai clar ceea ce Hegel a numit “aufhebung”, adica devenire. Sa fie, oare, devenirea Antroposului diferita prin ceva de evoluţia biologica, si de istoria universului, care începe cu presupusul Big Bang?

 

            *Vara aceasta au fost, parca, mai puţine evenimente politice decât în cea trecuta. Echipa conducatorilor s-a schimbat în mare masura. Sunt semne ca nici Putin nu ar mai candida anul viitor la un nou mandat, ceea ce ar putea sa fie un gest înţelept. Din vechea garda mai ramâne D-na Merkel (de aceea, jocul destinului ar cam trebui sa faca astfel încât sa piarda alegerile din septembrie). Se va reduce astfel peisajul distracţiilor din scena politica. Da doamne, sa fie spre folosul lumii.

 

            *Anul 1929 a fost nu doar cel al apariţiei carţii lui Heidegger Sein und Zeit ci si cel al descoperirii de catre Hubble a  deplasarii spre rosu a galaxiilor în miscare (confirmând astfel ideea Big Bang-ului); precum si a publicarii de catre Carnap a carţii Logische Aufbau der Welt. Poate, acesta a fost punctul pe i, al trecerii de la lumea tradiţionala a fiinţelor perceptibile spre universul postmodern, scaldat într-un ocean al posibilitaţilor.

            Tot în acest an se definitiveaza contribuţia lui Schrodinger la mecanica cuantica. Iar în pictura, se impune cubismul si suprarealismul (în muzica dodecafonismul). Se deschide drumul pentru Dadaism-ul lui Tzara.

            Brava lume noua ce s-a consolidat dupa teatrul absurdului, îsi are începutul la mijlocul veacului trecut prin râpele celui de-al doilea Razboi Mondial.

            Interesant e faptul ca ea, aceasta lume noua, a preluat din istoria umanitaţii doar dispoziţia afectiva euforica a unui optimism nonsalant.

 

Luni 21 August

 

         Din nou acasa.

         La Timisoara e racoare. Urmeaza lansarea Gâlcevei, finisarea Insuportabilei filosofii si limpezirea proiectului cu Antropologia psihopatologica (apoi, în ordine, Clujul, Sinaia, Bucurestii etc., etc., etc.).