Cei trei
Recitind Caietele publicate ale lui Cioran, remarc cum își recunoaște (cu melancolie) superbia din tinereţe, când credea că (prin el) „o nouă religie se va naște în Balcani” și că „ar putea canonizat încă din timpul vieţii”. De aceea, agregarea operei sale eseistice în jurul unei idei mesianice – kerigma „căderii din timp” a umanităţii – mi se pare rească.
Din altă perspectivă, nici colegul său de generaţie Dinu Noica nu e mai puţin orgolios, sub faţada modestiei sale umile și a repetatei sale pledoarii pentru semni caţia „mignoranţei”. El e tot timpul conștient că e singurul losof al vremii sale, care îndrăznește să scrie un Tratat de ontologie.
Cât despre mentorul lor doar puţin mai în vârstă, Mircea Eliade, de la prima sa lucrare, publicată la Paris, în 1947, și până la ultima – Istoria credinţelor și ideilor
religioase –, e evidentă ambiţia sa de a cuprinde întreg domeniul istoriei religiilor, de a-i contura coordonatele esenţiale și de a impulsiona prin el o nouă antropologie filosofică.
Acestea fiind coordonatele intelectuale ale celor trei, pentru mine e de mirare că nu au fost încă comentaţi împreună, sub semnul unei contribuţii românești la
nalul culturii modernităţii. Mă gândesc, deci, să o fac eu, luându-mi un an sabatic de la psihopatologie. Pretextul formal al alăturării ar putea comentariul ecăruia despre timp; fapt ce ar avea avantajul raportării la marcanta gură a lui Heidegger. Eseul s-ar putea numi atunci: Gâlceava înţelepţilor în jurul timpului.
Coșmarul migraţiei
Tensiunea actuală din Europa, legată de migranţi, derivă, desigur, din amploarea și dezordinea cu care disperaţii năvălesc într-un timp scurt, din întreţeserea
fenomenului cu expansiunea sălbatică a fanatismului islamic, sprijinit de telefoanele inteligente. (Căci, altfel, migraţia de nește însăși specia homo, cu atât mai mult pe homo sapiens, ce s-a extins din Africa în Eurasia, Australia și America. Ce am noi, azi, fără invazia multidirecţionată a indoeuropenilor, după neolitic? Și fără mai recenta – din vremea Romei – invazie a popoarelor barbare, care au
valorizat, în cele din urmă, creștinismul, edificând actuala Europă?)
Prepoziţiile ontologice ale lui Noica
Comentând „fiinţa în lucruri”, Noica subliniază că „în” e o prepoziţie de ordin spaţial. Pornind de aici, el sugerează funcţionarea, în limbajul natural, a unor
„particule ontologice”, similare conjuncţiilor logice (și, sau, dacă, atunci), care sunt, însă, „prepoziţii spaţiale”, căci ele indică: pe de o parte, închiderea în ceva (într-o
atracţie, interdependenţă, pe o orbită, într-o direcţie, într-un câmp); pe de altă parte, o deschidere și o expansiune spre ceva.
O particulă ontologică eminentă și singulară ar fi românescul „întru”, astfel încât prima parte a ontologiei sale, cea referitoare la fiinţa în lucruri, se încheie cu
„devenirea întru fiinţă”.
Loc și locuire
La începutul celebrului său text Scrisoare despre „umanism”, Heidegger scrie: Limba este locul de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuiește omul. Cei ce gândesc și făuritorii de vers sunt veghetorii acestui adăpost”.
Iar în Fiinţă și timp, îşi începe comentariul asupra principalului existenţial aprioric al Dasein-ului, care e „faptul-de-a-fi-în-lume”, formulând:
„Faptul de a sălășlui-în nu semni că o incluziune spaţială… in („în”) provine de la innan-, „a locui”, habitare, a-și avea sălașul; an are semni caţia lui colo, în sensul de
habito și diligo…Termenul bin („sunt”) e legat de bei („în preajmă”); atunci ich bin („eu sunt”) înseamnă: locuiesc, sălășluiesc în preajma a ceva, în preajma lumii așa cum îmi e ea familiară”.
Această interferenţă între „a fi” și a „locui în preajma a”, „a fi familiar cu” este reluată de filosof într-o conferinţă târzie pe tema Construire, locuire, gândire, în care se pledează împotriva interpretării recente a casei ca „mașină de locuit”. Prepoziţia „în” se dovedește a la mare cinste ontologică.
Fiinţele intermediare
Îmi amintesc că, în urmă cu douăzeci de ani, am comentat, în Eseu despre fiinţele intermediare, tema „locului eroilor de poveste”, pornind de la clasicele comentarii ale lui Aristotel, din Fizica, privitoare la loc, înţeles ca „limită imobilă, nemijlocită a învelișului unui corp”. În consecinţă: „în același loc nu pot fi în același timp două corpuri”… Locul – ca „topos” – răspunde la întrebarea categorială „unde?”, astfel încât (scria Stagiritul): „Într-adevăr, toţi oamenii socotesc că lucrurile care există,
există undeva (căci ceea ce nu există, nu există nicăieri; într-adevăr, unde există traghelaful sau s nxul?)”… Iar răspunsul pe care-l formulam era: „Sfinxul există în
povestea, în legenda despre el”…
De atunci, ceea ce am mai aat în plus e că și epistemologii actuali consideră că o serie de „entităţi teoretice” există în teoriile care le cuprind… și care pot, la un moment dat, eventual, să e validate, prin confirmarea consecinţelor lor, de unele „date” înregistrate de om.
Cum validăm, însă, existenţa Sfinxului?…
Soledad en Dios
Mistica renană de pe vremea lui Meister Eckhart comenta parcursul ce conduce la fuziunea extatică cu Dumnezeu, indicând că, urmându-l, se ajunge la împărtășirea cu Eul și Sinele acestuia; căci doar divinitatea „există prin sine” (Alain de Libera, Mistica renană). Cioran reia, în capitolul IV din cartea sa de tinereţe Lacrimi și sfinţi, comentarea unei astfel de călătorii extatice, cu referire la Sfântul Ioan al Crucii; care invoca dinamizarea acesteia de o erotică, de „apetito del Dios”.
Contopirea cu fiinţa supremă, la care se ajunge, în final, nu e, însă, „o întâlnire cu El, ci o topire în El”. Astfel încât, misticul rămâne într-un fel tot singur, fără partener efectiv –„Soledad en Dios”–, dar în mijlocul unei plenitudini infinite, care îl face fericit.
Cioran reia acest scenariu, punctând însă situaţia în care cel ce a avansat așa de departe este „lipsit de o aderenţă ultimă faţă de divinitate”. În acest caz, el ar ajunge să e „singur în Sahara divină”, chinuit de un sentiment cumplit de iresponsabilitate, nu doar faţă de creatură, ci și faţă de creator.
„A fi în” Dumnezeul prea plin, prin extaz, a fost sursa prin care conștiinţa umană s-a dotat cu eu și cu sine. A ajunge în acest teritoriu, dar fără aderenţa la plenitudinea sa inţială, înseamnă a aruncat în afara timpului istoriei, într-o pseudoeternitate uscată, de infern.
Întruparea
Lovejoy menţionează, în cartea Lungul lanţ al fiinţei, că, în Renaștere, când Giordano Bruno și Palingenius comentau, cu foc, in nitatea corpurilor cerești locuite de fiinţe raţionale, a apărut și o rească problemă, pe care Thomas Paine a formulat-o astfel:
„Să presupunem că ecare lume, din creaţia fără de margini, are o Evă, un măr, un șarpe și un Mântuitor. Se încarnează oare a Doua Persoană a Treimii în nenumărate planete, pe rând, sau numai în partea noastră de univers, agentul moral avea nevoie de mântuire?”
Pseudo Cioran
Scriind la eseul preconizat despre Cioran, Eliade, Noica și Heidegger, preconizez niște chenare, în care diverse personaje comentează pe marginea textului. Unul
dintre acestea ar urma să fie un Pseudo Cioran, relativ glumeţ și, uneori, autoironic, care se comentează deseori și pe sine. Astfel, privitor la lene, el ar putea formula:
„Răsfoind comunicările și studiile ce s-au scris despre mine și opera mea, am rămas mirat că nimeni nu a abordat cu seriozitate felul în care am făcut elogiul lenei. Consider pentru mine un titlul de glorie faptul că, într-un veac în care oamenii începuseră să lucreze la banda rulantă și să e apreciaţi în public nu după onoare, ci după performanţă, mi-am început cariera scriind, în Pe culmile disperării, sub titlul Apocalipsa, un fragment ce începe astfel:
«Cum aș vrea ca, într-o zi, toţi oamenii, ocupaţi sau cu misiuni, căsătoriţi sau nu, tineri sau bătrâni, femei și bărbaţi, serioși sau super ciali, triști sau veseli, să părăsească locuinţa şi birourile lor şi, renunţând la orice fel de datorii și obligaţii,
să nu mai voiască să facă nimic».
Tot mie îmi aparţin cuvintele: «Pentru a trezi lumea modernă la viaţă, trebuie scris Elogiul lenei, al acelei lenevii plină de împăcare și cu un zâmbet ce acceptă totul».
Problema nu e una de glumă, ci esenţială. De ce doresc oamenii să realizeze neapărat ceva? Oamenii muncesc, în general, prea mult, pentru a mai putea ei înșişi… Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate… Dacă un guvern ar da un decret, în plină vară, că vacanţa se prelungeşte la nesfârşit şi că, sub pedeapsa cu moartea, nimeni nu poate părăsi paradisul în care huzurește, ar urma sinucideri în masă și masacre fără precedent… Oricum, ca să înţelegi esenţialul, trebuie să nu practici nici o meserie… Nu se poate gândi decât
la orizontală. Este aproape imposibil să concepi eternitatea stând în picioare”.
Teoria corzilor
Tema universului plin de astre locuite de fiinţe similiumane, care a fost vie între Ockham și Kant, s-a reactualizat, în ultimele decenii, stimulată de principiul
antropic. Acum se pune însă problema contactelor și comunicării efective cu alte inţe raţionale. După ce s-a ajuns însă la teoria matematică a „corzilor”, a apărut ideea că accesul la unele lumi n-dimensionale și la eventualii lor locuitori ar putea di cil (sau imposibil), nu doar din cauza unor prea mari distanţe cosmice, ci și pentru că respectivele lumi ar putea prea mici pentru ca noi, date fiind dimensiunile noastre, să le putem localiza.
Iată o întrebare, pe care eroii lui Gulliver sau cei din Micromégas al lui Voltaire nu și-o puneau.
Lucrul și speculaţia Filosocacă
Lucrul, cuvânt banal al vieţii cotidiene, este, în mod surprinzător, și o expresie des întâlnită în zonele înalte ale filosofării. În ultimele secole, a atras atenţia expresia lui Kant privitoare la „lucrul în sine”. Dar și în secolul XX, lansându-și fenomenologia, Husserl îndemna gânditorii „să se întoarcă spre lucrurile înseşi” – reactivând o sintagmă a lui Platon din Scrisoarea a VII-a. Iar Noica își împarte
ontologia în două părţi: fiinţa în lucruri și fiinţa în ea însăși, prima parte ocupând aproape întreaga lucrare.
Ce ar putea spune oare filosifia analitică actuală privitor la cuvântul-concept „lucru”?
Rondelul lucrurilor
Oh! lucrurile cum vorbesc,
Şi-n pace nu vor să te lase:
Bronz, catifea, lemn sau mătase,
Prin grai aproape omenesc.
Tu le crezi moarte, și trăiesc
Împrăştiate-n orice case.–
…………………………
Şi câte nu-ţi mai povestesc
În pustnicia lor retrase:
Cu tot ce suetu-ți uitase
Te-mbie sau te chinuiesc. –
Oh! lucrurile cum vorbesc.
(Alexandru Macedonski)
Limba lucrurilor
Gadamer, într-un eseu inclus în cartea Adevăr și metodă, abordează semnificaţia a două expresii idiomatice (în germană): „natura lucrurilor” (Die Natur der Sache)
și „limba lucrurilor” (Die Sprache der Dinge). Într-o poziţionare care, în mare măsură, e heideggeriană, el plasează problema în contextul „lumii deschise de limbă”. Și, tot în stilul lui Heidegger, invocă în ajutor poeţii. Dar, spre deosebire de maestru, face trimitere și la credinţă, în consonanţă cu traducerea Logosului biblic în latină prin Verbum.
Lăsând în plan secund aceste opţiuni, rămâne deschisă problema: în ce măsură mutaţia, ce s-a petrecut în limbajul lui homo sapiens în urmă cu aprox. 70.000 ani, a deschis calea „entităţilor ctive”; și în primul rând, zeilor… Dar și unui sens global al valorilor de schimb și lucrurilor. Ce cuprinde și clasicul „lucru în sine”?
Pseudo Cioran
Ce va apărea în loc?
„De acord cu ideea prietenului meu Eliade de a imagina o antropologie filosofică dimensionată prin istoria religiilor. Dar atunci, dacă mă deconectez de varianta prin care Istoria începe odată cu alungarea din Rai și se încheie acum, prin topirea monoteismului creștin și Căderea din timp, va trebui să accept toate trimiterile la nenumăratele întruchipări ale sacralităţii, pe care Mircea (E) le face în ultima sa carte, privitoare la Istoria doctrinelor și credinţelor religioase. Adică, începând cu vremea șamanilor, trecând prin yoghini și Buddha, taoiști și manicheiști, prin protomonoteismul ebraic și ultramonoteismul Profetului etc. etc. Ei bine, dacă e așa, înseamnă că e și aici o istorie, ce începe și se termină.
Şi atunci, chiar dacă ignorăm căderea din timp, proclamată de mine, oare, pe locul în care s-a plasat și s-a diferenţiat atâta vreme sacralitatea, ce va rămâne?
Sau locul acela va sta în continuare gol, umplut cu nimic.
Cel puţin Dinu (Noica) așeza, în spatele „deveninţei” sale, tradiţionalul Unu al neoplatonicienilor, reanimat.
Oare cum va arăta această instanţă peste doar un mileniu (în raport cu cele peste cinci mii de ani ce au trecut de la facerea lumii)?”
Lucru și lucrare
În limba română, cuvântul lucru derivă din latină, dar nu din res, ci din lucrum, care înseamnă „câștig”. Pe lângă tot ceea ce astfel se pierde – prin deconectarea de la
semnificaţiile pe care istoria gândirii le-a dezvoltat pornind de la res (inclusiv realitatea) – avem și un câștig, căci acest cuvânt permite verbalizarea. Adică „lucrările”, care, în cele din urmă, vin de la Dumnezeu (căci muncile se zice că vin
de la Diavol).
DECEMBRIE
Proiectata carte Gâlceava înţelepţilor în jurul timpului: Cioran, Eliade, Noica și Heidegger, povestind isprava celor trei muschetari de pe Dâmbovița, ce atacă
Timpul patriarhului din Freiburg, începe să se închege.